Mitropolitul Visarion Puiu, semicentenar

Anul acesta, pe 10 august, se împlinesc 50 de ani de când Domnul a chemat la Sine pe unul din marii apărători ai Ortodoxiei româneşti, după ce a dus o luptă neînfricată pentru Hristos şi Biserica Sa, fără a face nici un compromis. Tocmai de aceea, de-a lungul timpului, vlădica Visarion a suscitat interesul multor cercetători istorici şi teologi, deopotrivă. Însă puternica-i personalitate şi neatârnarea faţă de anumite uneltiri vrăjmaşe Bisericii nu au fost uşor înţelese de toţi. Unii l-au preţuit pentru demnitatea cu care a apărat credinţa noastră sfântă, dar şi neamul din care a răsărit. Alţii l-au blamat şi prigonit, fiind unicul ierarh din istoria Bisericii Ortodoxe Române condamnat la moarte, acuzat de crime de război. Dar mitropolitul nu a cedat. S-a autoexilat, dorind să fie liber de orice subjugare a regimului totalitar.

S-au scris multe lucruri despre Visarion Puiu, multe adevăruri, dar şi neadevăruri. Astăzi, voi prezenta câteva informaţii despre ultimii ani ai ierarhului petrecuţi în localitatea Viels-Maisons din apropierea Parisului, apoi voi vorbi de împrejurările în care a decedat ierarhul.

Aşadar, în 1958, pribeagul ierarh Visarion şi-a schimbat domiciliul din Paris (mutându-se în Viels-Maisons, un sat pe râul Marna, la 96 km de Paris), în urma multor neînţelegeri cu o facţiune a diasporei româneşti din Paris.

Mitropolitul Visarion suferea de mai multe boli, o angină pectorală prin 1960 care l-a supărat foarte mult, prin 1939 a avut o intervenţie chirurgicală la ochiul drept, dar problemele nu au dispărut total. Prin 1961 făcuse şi o congestie pulmonară, iar boala cea mai gravă a fost cardiopatia ischemică, din cauza căreia s-a şi stins din viaţă.

Unul dintre apropiaţii vlădicului, părintele Dumitru Emilian-Popa, trecut şi el la Domnul, îmi mărturisea cu ceva timp în urmă că, prin primăvara lui 1963, ierarhul parcă nu mai avea răbdare, dorind să-i explice cum trebuie să decurgă slujba înmormântării sale. Luând un agheasmatar, povestea părintele Dumitru, mi-a arătat ce trebuie şi cum trebuie să fac. După ce-i explică cum se cade să decurgă pregătirile şi slujba înmormântării, i-a spus: „Mi-am făcut o casă nouă şi te invit să o vezi!“ Mirat, îşi aminteşte părintele, ieşim afară din sat şi facem dreapta spre cimitirul satului. La capătul cimitirului, spre stânga era un mormânt nou, frumos betonat, cu o piatră funerară pe care scria numele mitropolitului, cu data naşterii şi ţara sa de origine - România. „Ce zici, îţi place?… îmi spune cu blândeţe. A mai rămas să-mi pui doar data morţii mele.“ M-am întristat foarte mult. Am plecat capul spre pământ şi l-am rugat să plecăm de acolo, şi până acasă nu am mai scos nici un cuvânt. Aşa şi-a încheiat confesiunile părintele Dumitru.

Prin iulie 1963, Mitropolitul Visarion plănuia o întoarcere în ţară alături de fratele său, dr. Constantin Puiu, care sosise în Franţa. Era cu o lună înaintea decesului. Însă plecarea nu a mai avut loc deoarece răcise foarte tare, suferind şi un al doilea infarct. Constantin Puiu a fost nevoit să plece spre patrie, lăsându-şi fratele în „ţara Vavilonului“, aşa după cum numea ierarhul exilul său.

După trei săptămâni de la această mişcătoare întâmplare, într-o zi de luni, pe 10 august 1964, părintele Dumitru Popa a primit telefon de la Maria Mihali, nepoata ierarhului, cea care l-a îngrijit, că la ora 13:00, după ce a prânzit, Înaltpreasfinţitul Visarion a adormit liniştit. După înştiinţare, părintele a purces la pregătirea celor trebuincioase înhumării.

Vineri, 14 august 1964, în Biserica parohială din sat, de rit romano-catolic, a avut loc slujba înmormântării, oficiată de un sobor de preoţi şi diaconi, în frunte cu protoiereul mitrofor Emilian Vasiloski, superiorul Bisericii Ortodoxe Române din Germania. După săvârşirea pogribaniei, cortegiul funebru a pornit spre mormântul dinainte pregătit de însuşi mitropolitul. La cimitir s-au rostit mai multe cuvinte de despărţire şi omagiere a personalităţii Mitropolitului Visarion Puiu. Aşa a ferit perdeaua acestui zbuciumat veac unul din marii fii ai neamului şi ai Bisericii străbune.

Acum, în preajma împlinirii semicentenarului vlădicului Visarion, în Poiana liniştii, la Vovidenia-Neamţ, numele-i va fi evocat cu emoţie şi recunoştinţă, căci aici şi-a dorit să aştepte vremelnic pe Dreptul Judecător. Deşi departe de noi cu trupul, îl simţim aproape pe Mitropolitul Visarion atât prin scrierile sale, care au fost retipărite, în parte, ce-i drept; îl simţim aproape prin reşedinţa vlădicească ctitorită în spaţiul monastic al aşezării noastre; prin realizările excepţionale pe care le-a înfăptuit în trudnica sa activitate de chiriarh la Argeş, Bălţi, Cernăuţi, Odessa, dar şi Paris, care şi acum încă mai stârnesc admiraţie şi gratitudine; îl simţim aproape prin personalitatea sa dinamică şi complexă, pe care ne străduim a o înţelege corect, raportată la timpul şi spaţiul în care a vieţuit şi a slujit Biserica noastră Ortodoxă, şi ale cărei dragoste şi jertfă vor rămâne pentru noi pilduitoare paradigme.