Miza cotidianului

Un jurnalist american care a călătorit prin Balcani în anii '80 şi '90 descria fascinat cum aici cotidianul aproape că nu contează, singurul lucru care contează este istoria. Dacă vrei să afli ce se va întâmpla mâine, aproape că poţi să ignori ce se întâmplă azi, dar trebuie să ştii temeinic ce s-a întâmplat ieri.

Aşa am ajuns să trăim într-un paradox, pe de-o parte iubim istoria şi ne întoarcem insistent către timpurile minunate din trecut, pe de altă parte urâm istoria şi am vrea să ştergem totul cu buretele şi să o luăm de la capăt. În bine şi în rău suntem atât de concentraţi asupra a ceea ce a fost, încât refuzăm orice şansă trecutului sau viitorului de dragul viitorului sau al trecutului.

Victima sigură a acestei relaţii pasionale este întotdeauna prezentul. Prezentul este mereu sacrificat fie pe altarul viitorului, fie de dragul trecutului. Niciodată nimeni nu este mulţumit cu ceea ce se întâmplă acum. Iar cei care trăiesc în cotidian sunt acuzaţi de lipsă de suflet, dacă nu se închină istoriei glorioase, sau de egoism atroce, dacă nu jertfesc totul pentru viitor.

Dar a refuza cotidianul de dragul trecutului sau al viitorului nu este altceva decât o formă infinit mai periculoasă de egoism. Este egoismul care anulează deopotrivă suferinţa şi bucuria aproapelui fie pentru că "ştie" ce a făcut aproapele în trecut, "el e de vină, domnule, păi nu ştii ce a făcut", fie pentru că viitorul va fi cu certitudine luminos sau deopotrivă dezastruos: "Acum o să sufere/ se bucure puţin, dar mâine va fi mult mai bine/ rău".

Acest egoism ne-a blocat pe de-o parte într-o istorie sectară în care totul este rescris în aşa fel, încât inactivitatea prezentă este mereu justificată sau într-un optimism/pesimism triumfal din care rezultă că orice am face acum fie bine sau rău nu contează. Pentru faptul că nu reuşim să ne coordonăm ca societate încât să putem folosi constructiv istoria pentru a defini realist viitorul nu sunt de vină nici trecutul, nici viitorul, principalul vinovat este egoismul, egoism care ne separă şi ne învrăjbeşte chiar şi în raport cu ceea ce ar trebui să ne unească, o istorie comună şi un viitor comun.

Acest egoism poate fi depăşit doar dacă ne concentrăm în prezent şi încercăm să rezolvăm problemele prezentului cu mijloacele prezentului. Pentru că noi trăim aici şi acum, iar mântuirea sau pierderea noastră depinde de deciziile pe care le luăm azi. Azi deopotrivă poţi pune început bun pocăinţei sau poţi cădea în păcat. Nici trecutul, nici viitorul nu îl pot condiţiona pe om dacă omul nu doreşte să fie condiţionat de ele. A pune totul în viitor sau în trecut este echivalent cu a nega libertatea dată omului de Dumnezeu şi de a face lipsit de importanţă tot creştinismul. Pentru un creştin, ieri şi mâine sunt deopotrivă conţinute în azi. Un creştin trăieşte în mod fundamental în prezent pentru că în prezent se întâlnesc şi se ating momentul învierii şi momentul celei de-a doua veniri. Astăzi, Hristos a înviat şi astăzi va veni cu slavă să judece viii şi morţii. Iar datoria noastră este ca astăzi să dăm proba credinţei şi iubirii noastre pentru că numai aşa vom putea fi liberi şi de un anumit trecut, dar mai ales şi de un anumit viitor.