Mizerabilii

Părintele Nicolae Steinhardt consideră Mizerabilii printre cele o sută de cărţi care nu trebuie să ne lipsească din bibliotecă. Autorul cărţii, Victor Hugo, o prezintă astfel: „atâta vreme cât pe pământ vor dăinui ignoranţa şi mizeria – cărţi de felul celei de faţă nu vor fi zadarnice“.

Caracterizat în roman ca un om drept, episcopul de Digne, Charles Myriel, se distinge prin credinţa sa şi prin felul său de a fi. Face parte din categoria personajelor sublime, de genul don Quijote sau Alioşa Karamazov.

Îndată după învestirea sa, noul episcop s-a mutat într-un mic spital, oferindu-le bolnavilor palatul său episcopal, mult mai mare. Leafa sa de cinsprezece mii de franci era împărţită lună de lună diferitelor instituţii religioase, societăţilor de caritate, săracilor şi orfanilor. Destinaţii asemănătoare au avut şi sumele ce îi reveneau pentru cheltuielile de trăsură şi vizite pastorale. Împărţea de asemenea la săraci veniturile întâmplătoare ale episcopiei: dispense, botezuri, predici, binecuvântări, căsătorii.

Făcea după cum spunea: faptele erau asemănătoare vorbelor. Vorbea cu blândeţe şi voioşie şi râdea ca un şcolar. Nu dădea înapoi în faţa unui refuz. De pildă, odată strângea bani pentru săraci, dar un marchiz bogat şi zgârcit i-a spus: „Monseniore, am săracii mei!“. Episcopul i-a replicat cu o vorbă de duh: „Daţi-mi-i mie!“. Episcopul nu era un moralist aspru. Cu femeile şi cu săracii era îngăduitor. Spunea: „Greşelile femeilor, ale copiilor, ale servitorilor, ale celor slabi, ale nevoiaşilor şi ale neştiutorilor sunt din vina bărbaţilor, a părinţilor, a stăpânilor, a celor puternici, a bogaţilor şi a învăţaţilor“. Punea foarte mare accent pe învăţătură, cerând: „Pe cei ce nu ştiu, învăţaţi-i cât de multe lucruri puteţi; societatea trebuie trasă la răspundere pentru bezna pe care o menţine. Acolo unde domneşte întunericul, încolţeşte păcatul. Vinovat nu este cel ce păcătuieşte, ci acela care-l ţine în întuneric“.

Nu încuia nici o uşă a casei cu cheia. Scrisese pe marginea unei Biblii aceste cuvinte: „Iată deosebirea: uşa medicului nu trebuie să fie închisă niciodată; uşa preotului trebuie să fie întotdeauna deschisă“.

Odată s-a aventurat să plece singur, fără escortă, pe un drum de munte primejdios din cauza tâlharilor. Voia să meargă într-un sătuc să le vorbească oamenilor despre Dumnezeu. Călare pe un catâr, ajunse cu bine şi petrecu în sat cincisprezece zile, predicând, dând Sfânta Împărtăşanie, sfaturi şi învăţăminte. Nu avea veşminte să oficieze un Te Deum, dar o ladă cu o mantie din postav aurit a fost lăsată de doi călăreţi necunoscuţi. Acest lucru l-a făcut pe episcop să exclame: „Celui ce se mulţumeşte cu un stihar, Dumnezeu îi trimite o mantie de arhiereu“. Iar surorii sale care îl aştepta îngrijorată acasă i-a spus: „Ei, am avut dreptate? Bietul preot s-a dus la bieţii săi munteni cu mâinile goale şi se întoarce cu ele pline. Plecasem numai cu credinţa mea în Dumnezeu şi aduc odoarele unei catedrale“. Seara, înainte de culcare, mai spuse: „Să nu ne temem niciodată de hoţi şi ucigaşi. Acestea sunt numai primejdiile din afară, primejdiile mărunte. Să ne temem de noi înşine. Prejudecăţile: iată hoţii; viciile: iată ucigaşii! Primejdiile mari sunt înlăuntrul nostru. Ceea ce ne ameninţă viaţa nu are nici o importanţă. Să nu ne gândim decât la ceea ce ne ameninţă sufletul“. Şi a continuat, spunându-i surorii sale: „Surioară, niciodată preotul nu trebuie să ia vreo măsură de prevedere împotriva aproapelui său. Tot ce face aproapele său e cu voia lui Dumnezeu. Să ne mărginim a ne ruga lui Dumnezeu atunci când ne închipuim că o primejdie e gata să se abată asupra noastră. Să ne rugăm, nu pentru noi, ci pentru ca fratele nostru să nu cadă în păcat din pricina noastră“.

Episodul în care episcopul de Digne l-a primit pe ocnaşul Jean Valjean (condamnat pentru că furase o pâine şi eliberat după 19 ani) şi pe care nimeni nu îl acceptase ca oaspete ne relevează dragostea faţă de oameni, dragoste pe care şi-o exprima nu doar în predică, ci prin fapte. Dialogul care a avut loc între ocnaşul respins de toţi, înfometat şi înfrigurat, şi acest om al lui Dumnezeu atât de bun este următorul: Jean Valjean, impresionat că nu este dispreţuit şi că este primit în casă, i-a spus episcopului că este un păcătos. Acesta i-a răspuns: „Puteai nici să nu îmi spui cine eşti. Asta nu e casa mea: e casa Domnului. Uşa asta nu-l întreabă pe cel ce intră dacă are un nume, ci dacă are vreo durere. Dumneata suferi; ţi-e foame şi sete; fii binevenit. Şi nu-mi mulţumi; nu-mi mai spune că te-am primit la mine… Ce nevoie am să-ţi ştiu numele? De altminteri, înainte de a mi-l spune, aveai unul pe care-l ştiam“. Jean Valjean era mirat, dar i se răspunse: „te numeşti fratele meu“.

Mizerabilii se încadrează unei tradiţii strălucite în ceea ce priveşte creaţia de caractere. Acest episcop, cu o credinţă autentică, plin de lumină interioară şi armonie a sufletului, ne reţine atenţia. Cu siguranţă ne vom întoarce la o lume pe care Hugo a povestit-o cu dragoste şi cu convingerea că arta trebuie pusă, ca orice activitate umană, în slujba lui Dumnezeu.