Mizerii sociale rafinate

Încep să cred că pe piaţa artelor, la noi, nu mai este loc decât pentru produse ale mizeriilor rafinate. Tema s-ar preta la dezbateri publice, căci ea are deja mai multe capitole amplu dezvoltate cu concursul marilor edituri. Mai recent, am văzut că şi personalităţi grele ale unor domenii la fel de grele, precum filosofia, au dat tonul unei astfel de specii. Apare astfel o literatură confesivă, intimistă, dezbrăcată la piele, hohotind isteric, specie rafinată, care să poată sparge, cum spun ei, carapacea ipocriziei. Ipocrizia ar putea deveni o stare care să schilodească sufletul, într-un mediu închistat şi lipsit de sinceritate profundă. Dar la noi nu numai ferestrele au fost deschise pentru aerisirea eului împovărat de servituţile sociale, ci şi uşile, iar dacă ne uităm bine, au fost dărâmaţi şi pereţii.

În sfârşit, cred că am devenit campioni europeni şi la acest capitol, în a oferi o "art-marfă" cu un conţinut rafinat de golănie socială. S-ar putea spune că artistul nu face decât să fie martorul fidel al epocii sale. Este adevărat. Scriitori cunoscuţi deja din ţările Americii Latine, precum Columbia sau Peru, dar şi Argentina sau Brazilia, ţări care nu sunt avansate faţă de noi în ceea ce priveşte calitatea vieţii politice şi sociale, au oferit lumii întregi opere literare care propun un alt fel de modă estetică.

Se întâmplă, mutatis mutandis, un fenomen ca în comunism. Scriitorul, de exemplu, rămâne doar la nivelul textului, iar de acolo, jocul lui poate să capete o mulţime de forme, până la exhibiţionism. În comunism, după eşecul proletcultismului, la începutul anilor '60, a început să se extindă romanul rafinat stilistic. În construcţiile epice, personajele, dar şi formulele estetice bine strunite au fost uitate. În anii â80, s-a dezvoltat textualismul. Toate energiile se consumă, în cărţile lor, la primul nivel, aş spune, la nivelul textului. Autorii - şi-ntr-un caz, şi-n celălalt - nu mai subminau realitatea comunismului, ci se mulţumeau să împrospăteze aerul ei cu un produs rafinat. Şi atât. Ceva se întâmpla cu acest tip de artist. Devenea poate comod, obedient sau poate chiar laş.

Acum se întâmplă cam acelaşi lucru. Autorii rafinează stilistic diferite mizerii sociale. Şi nu vor să se aventureze în toate straturile realităţii. Exploatează argoul, limbajul puşcăriaşilor, al marginalilor, al adolescenţilor neînţeleşi, unde sexualitatea, fireşte, ca şi mizeriile sufletului tulbure, capătă mărimi paleoistorice. Opera îşi pierde orice măsură şi, ca şi celulele canceroase, această viziune flămândă şi urâtă ţâşneşte în toate părţile şi ne urâţeşte pe toţi. Europenii, care ţin bine igiena lor acasă, importă când şi când astfel de produse, care le exhibă plăcerile ascunse. Doar atât, la nivelul consumului şi al plăcerilor, nu al contemplaţiei. Dar, pătrunzând acolo, pe această uşă ascunsă, această artă capătă şi atestatul marilor culturi.