Moarte şi înviere

Suntem incapabili să discernem taina morţii care se ascunde în noi, sau poate doar refuzăm să o privim, să o scrutăm. Cu asta începe neputinţa noastră. Orice înviere, ca înnoire a noastră spre asemănarea cu Dumnezeu, trece prin moarte şi conştientizarea ei: „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă“ (Ioan 12, 24).

Starea unui suflet robit de moartea adusă de patimi e cu mult mai terifiantă decât a trupului care, viu fiind, se mumifică îmbătrânind. Regresia trupului din care muşcă moartea poate fi şi o formă de smerire. Mai poţi recunoaşte în acesta un om, când, odată cu puterile trupeşti, îl părăsesc strălucirile raţiunii? Când din acest om, din care a pierit orice frumuseţe exterioară, nu poate răsări omul spiritual, omul cel tainic al inimii (I Petru 3, 4), Chipul lui Hristos plămădit şi crescut de căldura Duhului Sfânt… Ce mai poţi spune despre el? Episodul întâlnirii cu Iisus Cel înviat în ziua întâi a săptămânii (Ioan 20, 1) ne vorbeşte despre o umanitate modificată interior prin coabitarea cu Domnul. Maria nu venise la mormânt dis-de-dimineaţă (Ioan 20, 1) doar pentru conformitatea cu un obicei; ucenicii Ioan şi Petru, deşi încă nu ştiau Scriptura (Ioan 20, 9), alergau împreună (Ioan 20, 4), aflând că: ,,Au luat pe Domnul din mormânt şi noi nu ştim unde L-au pus“ (Ioan 20, 2). Dezmeticiţi din şocul durerii, toţi Îl căutau. Fiecare în felul lui (vezi: Ioan 20, 5-10). Plânsul Mariei este unul al deplinei căutări a lui Dumnezeu… „Au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus“ (Ioan 20, 13). Este înaintarea sufletului omenesc în dimensiunea unei noi Iubiri, deschise de chiar Învierea Lui. Altfel, ce sens să dăm întoarcerii Mariei: „Iisus i-a zis: Maria! Întorcându-se, aceea I-a zis evreieşte: Rabuni! adică, Învăţătorule“ (Ioan 20, 16). Cu siguranţă nu este vorba despre o întoarcere fizică, Maria stătea cu faţa spre Iisus, după cum ne descrie versetul 14 al Evangheliei după Ioan, asumat de către tradiţia iconografică a Bisericii: „ş…ţ ea s-a întors cu faţa şi a văzut pe Iisus stând, dar nu ştia că este Iisus“ (Ioan 20, 14). Ce legătură ar exista în această alăturare: omul vechi, trecător şi omul înnoit, căutător de Dumnezeu, recunoscând în inima sa glasul Lui? Tocmai aceasta: întoarcerea, întoarcerea cu toată fiinţa către Domnul. Dacă omul ar conştientiza şi s-ar angaja în această Iubire cu maximă sârguinţă, fie şi cu trupul putred de boală, ar întâmpina moartea creştineşte, aşteptând în cugetare limpezită şi cu suflet însetat întâlnirea cu Domnul său. Hristos a înviat pentru ca noi să ne reîntoarcem în cer, să recuperăm cerul fiinţei noastre, noi, cei care, încă departe fiind, suntem petrecuţi cu privirea de Tatăl (Luca 15, 20).