Moarte şi viaţă veşnică

Teologia vorbeşte foarte adesea despre viaţă (uneori cu majusculă, alteori fără). Nu prea se avântă însă să o definească. De altfel, nici nu ţine de specificul teologiei răsăritene să sistematizeze şi să definească. Aşa ceva a făcut scolastica, cea care s-a insinuat fără să ne dăm seama şi în manualele academice ortodoxe, modificând şi restructurând chipul teologiei. Dar nu scolastica este tema acestui text, ci viaţa, sau mai degrabă viaţa veşnică ori nemurirea, nu cea cu majusculă, ci viaţa veşnică ce ne este accesibilă nouă, muritorilor, sub forma a trei surogate.

Fiindcă nu avem definiţii consacrate ale vieţii decât în biologie, nu vom căuta nici noi să venim cu o frază teologică potrivită. Merită însă să ne amintim de observaţia Fericitului Augustin privind timpul: „Dacă nimeni nu mă întreabă, ştiu, iar dacă aş vrea să explic cuiva care mă întreabă, nu ştiu”. Aceeaşi raportare, lipsită de contur, o avem şi în faţa vieţii. O simţim fiecare în lăuntrul nostru, fără să putem conceptualiza foarte bine ceea ce trăim. Şi poate că nici nu e nevoie. Cert este că promisiunea vieţii veşnice se află în centrul mesajului evanghelic al Mântuitorului Hristos. Iar făgăduinţa aceasta vine să întâmpine una dintre cele mai adânci nevoi ale noastre, nevoia de a trăi veşnic. Părinţii Bisericii mai vechi şi mai noi au observat cât de străină este moartea în lumea lui Dumnezeu. Un intrus care o mănâncă asemenea unui cancer.

Pentru cei care nu au „soluţia mistică a credinţei” în viaţa veşnică, spaima morţii este la fel de prezentă, conştient sau nu. Iar mijloacele prin care putem evita moartea nu sunt prea multe. Totuşi, există câteva care ne oferă iluzia prelungirii vieţii. Cea dintâi, cea mai la îndemână, şi de la un punct încolo cea mai costisitoare, este iluzia medicală. Într-o viziune mecanicistă, boala nu este decât o defecţiune care poate fi reparată, şi în felul acesta se poate evita moartea. Dacă nu noi, nu acum, generaţiile viitoare. Medicina, ştiinţa, tehnica promit undeva, chiar nespus, viaţa veşnică. Şi pentru că avem nevoie de o astfel de viaţă, ne livrăm cu pasiune celei dintâi iluzii.

Al doilea mod în care vrem să ne prelungim viaţa este şi el la îndemână. Câtă vreme în lume ne trăiesc copiii, urmaşii, noi încă nu am murit de tot. Trăim prin ei şi în amintirea lor. Un timp cel puţin. Şi viaţa noastră s-a mai lungit, prin ceilalţi, care ne continuă în lume asemenea unor tentacule.

Al treilea mod de a evita moartea este derivat din al doilea. Dacă nu continuăm să existăm prin copiii noştri biologici, o putem face foarte bine prin ucenici, învăţăcei şi, în general, prin cei pe care îi formăm de pe piedestalul de maestru. Şi ei pot fi nişte tentacule străvezii care să ne ducă mai departe gândurile, ideile şi, în definitiv, pe noi.

Al patrulea mod este apropiat de cel anterior, dar nu presupune relaţia umană directă. Opera, culturală sau de alt tip, este un strigăt după veşnicie disimulat. E o manieră mai rafinată de a nu fi uitat, adică de a nu muri de tot.

Trecând în revistă foarte scurt mijloacele prin care omul încearcă să depăşească moartea sau măcar să o îndepărteze cât mai mult posibil, nu dispreţuiesc vreunul din aceste demersuri. Fiecare are legitimitatea lui şi este cât se poate de onorant. Fuga după viaţă şi după nemurire pune lumea în mişcare şi o face să reziste. E însă necesar să ne aducem aminte că micile noastre jonglerii nu fac decât să accentueze că suntem chemaţi către veşnicie, iar moartea este fundamental străină nouă şi creaţiei lui Dumnezeu. Când luăm medicamente, când avem copii şi-i îngrijim, când educăm, când scriem, nu facem decât să strigăm că ne e frică de moarte şi vrem să trăim veşnic. Iar această frică de moarte odată înţeleasă, asumată, poate pune un bun început vieţii duhovniceşti, cea care ne aşază într-o relaţie nesfârşită cu Dumnezeul Cel viu, unica sursă a vieţii.