Moartea filosofiei

Pe data de 17 mai 2011 am fost anunţaţi că filosofia a murit. A decedat în pace fără să o mai jelească nimeni. Era o moarte previzibilă. După ce în 1882 fusesem anunţaţi că a murit Dumnezeu, era o chestiune de timp până când trebuia să moară şi ceea ce îl ucisese pe Dumnezeu. Acum 130 de ani în "Ştiinţa voioasă", nebunul lui Nietzsche ne considera vinovaţi de deicid pe noi toţi, dar spunea că venise prea devreme şi avea dreptate. De-abia acum s-au copt vremurile pentru a afirma cu tărie că nu mai avem nevoie deloc de Dumnezeu.

În ultima sa carte, "The grand design", fizicianul-vedetă Steven Hawking a anunţat că "ipoteza" Dumnezeu nu mai este necesară pentru a putea explica existenţa universului. Apoi, la conferinţele Google Zeitgeist din acest an a venit cu o completare: "Dar aproape toţi ne mai gândim din când în când: de ce suntem aici? De unde venim noi? Tradiţional, aceste întrebări sunt pentru filosofie, dar filosofia a murit. Filosofii nu au ţinut pasul cu descoperirile ştiinţifice moderne, în mod special cele din fizică". Ceea ce ne va oferi răspunsul la toate întrebările este un accelerator de particule, mai mare decât cele existente, cam de mărimea Căii Lactee.

Dacă pentru Nietzsche, parabola nebunului care anunţa moartea lui Dumnezeu era o subtilă metaforă îndreptată împotriva unei filosofii raţionaliste prost înţelese care dusese în final la eliminarea a ceea ce atunci se numea "ipoteza metafizică", la Hawking nu e nici o subtilitate şi nici o metaforă. Pur şi simplu el ne face un anunţ. Dumnezeu este nenecesar şi filosofia a murit. Şi odată cu ea a murit şi necesitatea de a ne întreba ce se întâmplă cu noi, dacă e bine sau rău ceea ce facem, dacă are sau nu rost ceea ce facem. Aceste întrebări sunt depăşite. Acum singurele întrebări care mai au sens, nu ştim exact ce poate să mai însemne cuvântul sens în acest context, poate ar trebui şi el eliminat împreună cu metafizica şi cu teologia, sunt legate de dimensiunea acceleratoarelor de particule care să ne probeze empiric ultimele teorii cu privire la univers.

Situaţia este şi mai dramatică decât o prevestise Nietzsche, nu numai gândul despre posibilitatea existenţei lui Dumnezeu a dispărut, ci însăşi gândirea a murit. A dispărut cu ea orice şansă de a mai scăpa de necesitatea oarbă şi inexorabilă a legilor fizicii, a căror esenţă este moartea, descompunerea, neantul - denumite liniştitor starea de echilibru termodinamic. Pentru cei necredincioşi nu le rămâne decât să strige împreună cu nebunul lui Nietzsche:

"Unde a plecat Dumnezeu?" strigă el. Am să vă spun eu! Noi l-am ucis - voi şi eu! Noi toţi suntem ucigaşii lui! Dar cum am făcut asta? Cum am putut să bem marea? Cine ne-a dat buretele pentru a şterge întregul orizont? Ce-am făcut când am desprins pământul acesta din lanţurile soarelui său? Încotro se îndreaptă acum? Încotro ne îndreptăm noi? Departe de toţi sorii? Nu ne prăbuşim fără încetare? Înapoi, într-o parte, înainte, în toate părţile? Mai există oare un sus şi un jos? Nu rătăcim ca printr-un neant nesfârşit? Nu ne adie golul în faţă? Nu s-a făcut mai frig? Nu vine mereu noaptea şi încă mai multă noapte?"

Cei credincioşi să nu ne mâhnim însă prea tare, Hristos a înviat din morţi fără prea mult respect pentru principiul al doilea al termodinamicii. În definitiv, scris este: "Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o". Unde este înţeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia? Căci de vreme ce întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii." (1 Cor. 19-21)