Moartea prin literatură

Într-un eseu publicat acum mai bine de jumătate de secol, Maurice Blanchot vorbeşte despre actul de a scrie şi consecinţele acestuia, printre care cea mai însemnată e aceea de a permite o formă de abordare a morţii. Căutând expresia potrivită şi lăsând-o să se materializeze, scriitorul găseşte o "posibilitate de a muri", arată criticul francez, exemplificând cu extrase din opera lui Kafka ce gravitează în jurul preceptului "a scrie pentru a putea muri, a muri pentru a putea scrie". Scriitura creează astfel acel "spaţiu literar" unde realitatea e pusă în umbră de forţa mai multor adevăruri, posibile doar prin glisarea firească dinspre contururile aşa-zis obiective înspre ceţuri pe care nu ai de unde să le apuci, dinspre real spre ficţiune.

Nu tema abordată dă greutate unui produs artistic, căci valoarea acestuia stă în stilul ce se defineşte prin solidaritatea conţinutului cu forma, prin senzaţia pe care o produce cititorului, fie el inocent sau informat, aceea că ideea, mesajul nu puteau fi redate mai bine într-o altă formă: e un principiu prin care aşa ne-am format cu toţii gustul şi judecata drept cititori.

Aşa încât nu tema, deşi majoră (moartea propriului copil, de al cărei adevăr tatăl-scriitor încearcă a se apropia fără a cădea nimicit), face din "Copilul-umbră", carte aparţinând olandezului P.F. Thomese (tradusă şi pertinent postfaţată de Andrei Anastasescu), o carte ce nu te lasă să o laşi din mână până a o termina de citit. Ci felul de a trata această temă e ceea ce captează atenţia şi te transportă în lumea interioară ale cărei jaloane sunt esenţializate în cele o sută de pagini.

Cititorul avid de tuşe portretistice ŕ la Sainte Beuve va fi dezamăgit, căci valenţele estetice ale unor asemenea detalii nu sunt până la capăt exploatate în opera de faţă. Textul, deşi scris la persoana întâi, nu deranjează prin intimism, ci, ceea ce poate părea paradoxal, autorul reuşeşte să spună despre sine şi despre lumea sa adevărurile simple ce depăşesc sfera personală.

"Copilul-umbră" e un îndreptar: cum se poate tăcea, cum se poate muri... cum se poate trăi cu moartea. Nici urmă de detalii-tabloid, lipsesc coordonatele decesului unui copil de câteva săptămâni - Isa -, date ce ar ţine pagina 1 în vreun ziar de pe la noi, dar e evitat şi solipsismul abandonării în raport cu o tragedie incomunicabilă.

Excelent scrisă, cartea e un travaliu al naşterii din nou a autorului şi a lumii sale, din marginea unui cataclism. Jurnal păstrând limitele discreţiei, dar neevitând zone incomode, "Copilul-umbră" e o încercare - şi o reuşită - de a merge mai departe după consumarea unui eveniment cu încărcătură afectivă negativă dusă la paroxism. Poate nu fără rost limba a evitat să nască măcar un cuvânt, aşa cum remarcă autorul, pentru statutul de părinte care îşi pierde copilul: "Unei femei care-şi îngroapă soţul i se spune văduvă, unui bărbat rămas fără soţie, văduv. Dar cum se numesc tatăl şi mama unui copil care a murit?" (capitolul "Cuvânt lipsă") Poate că acest tabu, propriu, vedem, şi limbii române, are o funcţie protectivă...

Absenţa Isei este prelungită şi permanent actualizată de pregnanţa cu care se impune vocabularul unui univers îndelung pregătit, al cărui centru a fost tocmai copilul. E cutremurător să pui în cuvinte nevoia dispariţiei unor cuvinte ce cheamă adevăruri atât de dureroase: "Într-adevăr, a murit, dar de ce trebuie ca lucrurile să ne-o repete iar şi iar, întruna?"

Carte despre insuficienţa cuvintelor ca blestem, dar şi ca dar ce protejează fiinţa de căderi cu sens unic, jurnalul tatălui care-şi pierde fiica abia născută e o opţiune de lectură ce ne îmbogăţeşte cu stări pe care le includem obligatoriu în bagajul cultural etichetat cu eticheta omenescului.