Moda vremurilor

Cu fiecare întâmplare mai deosebită petrecută pe plaiurile noastre, senzaţia că nu mai putem trăi fără dramoletă şi circ îmi devine permanenţă. Evenimentul nu este cântărit cu înţelepciune şi analizat, ci zvârlit în malaxor, făcut pastă de mici şi aruncat pe grătarul încins al "interesului public".

Pentru rating, sentimentul trebuie stors din telespectator cât mai eficient, cu menghina, dacă se poate cu suflet cu tot. Omul trebuie agitat ca o sticlă de şampanie până-i sar lacrimile ca dopurile în tavan. Aşa că nuanţele nu-şi mai au locul, devin mofturi bătrâneşti. Lucrurile trebuie spuse brusc şi apăsat, categorisirea evenimentului să fie accesibilă oricui, încă din primele secunde vizionate să fie clar dacă e de râs sau de plâns.

Astfel că sentimentele vizate a fi agăţate de maeştrii machiavelici din televiziuni sunt primitive, bazale, de extremă: ori ura, cu prelungirile ei fireşti furia, dorinţa de revanşă, ori bucuria tâmpă, amuzamentul care în mod necesar curge în dezmăţ, batjocorire şi descentrare.

Tristeţea, reflexivitatea, nostalgia, bucuria inocentă, presimţirea nu-şi mai au locul într-o lume în care televiziunile se dau peste cap să ridice pragurile perceptive ale auditoriului. Fiindcă asta se întâmplă de ani de zile cu noi, ni se modifică permanent nivelul la care putem fi emoţionaţi, prin stimuli tot mai puternici. Astfel devenim surzi când orice este emis la un nivel mai scăzut. Este exact ceea ce s-a întâmplat în planul erotic cu pragul de excitare: acum vreo două sute de ani, când bărbatul vedea glezna unei femei foşnind rochia lungă până la pământ, se înfiora şi începea să viseze, acum se uită la sânii dezveliţi ai artistelor şi mănâncă popcorn.

După ce vezi mereu sânge, oameni zdrobiţi sub ruine, după ce auzi urlete bestiale, e greu să te mai emoţioneze un om care se duce liniştit la lucru şi îşi creşte cei cinci copii fără să ceară nimic nimănui. Nu devine un caz bun de prezentat la tv decât dacă înnebuneşte şi-i măcelăreşte pe toţi cu toporul. Sau dacă cere pomană într-un mod spectaculos, generator de rating: cocoţat pe o macara şi urlând că se aruncă sau făcând dezvăluiri incendiare, cu cuţitul la gâtul propriului copil.

Un alt fapt interesant este existenţa unor mode ale subiectelor de tipul celor de mai sus. A fost moda profesorilor care-şi băteau elevii. Dar numai până-ntr-o zi, când elevii îşi vor fi zis:

"Până aici! Păi, degeaba ne uităm noi la filme cu Bruce?" S-au trezit din pumni şi i-au luat la întrebări pe profesori, în timp ce unii colegi filmau cu telefonul.

Apoi a fost moda macaralei: care nu dormea bine, care era mai trist că n-avea bani pentru ţuică de pufoaică, hop pe macara, de se strângeau la poalele ei şeful de post şi ăia de la ştiri. Seara devenea una reuşită, urmărind cu toţii cu sufletul la gură ce face ăla, în timp ce unii mai roşii în obraji strigau:

"Daâ sari mă, ia lăsaţi-l mă să sară, ia să vedem!"

Apoi a fost moda sinuciderii. La faza cu sinuciderea s-a mai ivit o problemă arzătoare pentru naţiune: îngroparea sinucigaşilor.

Şi, brusc, toţi neduşii la biserică, toţi ateii şi liber-cugetătorii schimbişti de azi pe mâine în păreri au început să fie mai teologi şi să ştie mai bine ce trebuie făcut cu slujbele bisericeşti în cazul sinucigaşilor decât au stabilit sfinţii la Sinoade.

Acum, că în urma unui accident nefericit, dar banal în esenţa lui, când au murit câţiva copii într-un spital, toată lumea a luat foc: prezentatoarele de ştiri au apărut în doliu, s-a propus doliu naţional, se caută vinovatul înainte de a se şti bine cauza tragediei.

Am văzut la o televiziune halucinantul titlu "Iadul le-a luat viaţa!"

Mai e ceva de zis?