Modernitatea, un episod în istoria Bisericii

▲ Buna cunoaştere şi aprecierea sinceră a valorilor trecutului înlătură frustrările modernului, tipice orfanului care nu-şi cunoaşte genealogia ▲

Una dintre caracteristicile textului sau discursului de factură teologică o reprezintă referinţa frecventă la textul scripturistic şi la ideile din operele Sfinţilor Părinţi. De ce se apelează la cuvântul Scripturii, cred că nu mai este cazul să insistăm. Însă în ceea ce-i priveşte pe Sfinţii Părinţi, câteva sublinieri ar merita interesul.

Apartenenţa şi încrederea în albia (o noţiune radical diferită de cea de baltă) de gândire bimilenară a Bisericii sunt, pentru un creştin autentic, chestiuni cu care nu se negociază. Aceasta pentru că păstrarea identităţii nu poate fi nici măcar imaginată înafara tradiţiei. Creştinismul nu poate fi reinventat, aşa cum nu pot fi aleşi părinţii naturali, după preferinţa cuiva.

Însă cu mult mai important decât responsabilitatea faţă de propriul trecut, e că istoria gândirii creştine oferă şi cheia prin care poate fi înţeles prezentul, uneori destul de absurd şi derutant. Buna cunoaştere şi aprecierea sinceră a valorilor trecutului înlătură frustrările modernului, tipice orfanului care nu-şi cunoaşte genealogia şi nu ştie încotro să se îndrepte, tocmai pentru motivul că nu cunoaşte de unde vine. Ce-i drept, se mai şi exagerează cu invocarea Sfinţilor Părinţi a căror menţionare, nu de puţine ori, devine un simplu clişeu sub care se pot ascunde neînţelegerea, mediocritatea, diletantismul teologic sau chiar ignoranţa.

Sfinţii Părinţi - şi mă refer aici la asceţii din primele secole, a căror gândire e cuprinsă în volumele Filocaliei - sunt, probabil, primii adevăraţi cercetători antropologi din istoria omenirii. Felul în care ei au explorat abisurile fiinţei umane şi maniera în care au descris cele constatate, nu ştiu dacă au fost încă egalate de nesfârşitele teorii psihologice contemporane.

Fără a beneficia de granturi sau de alte finanţări guvernamentale, asceţii din vechime (şi, desigur, şi cei din zilele noastre) şi-au concentrat toată atenţia şi eforturile în a înţelege ce înseamnă să fii om. Atât credinţa, cât şi raţiunea le-a sugerat că starea omului perfect nu poate fi întâlnită decât în locul de intersecţie al umanităţii cu persoana Cuvântului lui Dumnezeu, coborât în istorie. Cu alte cuvinte, ei au încercat să urce la ameţitoarea înălţime a adâncimii celei mai de jos, la care a coborât Fiul lui Dumnezeu la întrupare.

„Cercetătorii spiritului“ au ajuns la concluzia că sufletul nu este o cantitate inepuizabilă, ci o calitate ce se rostuieşte, că el poate fi erodat prin patimi dar, în acelaşi timp, poate fi adus la o strălucire tot mai mare, prin virtuţi.

Perfecţiunea umană, după constatările Sfinţilor Părinţi, e totuna cu îndumnezeirea sau hristificarea. În viziune creştină, perfecţiunea nu e o convenţie pe care, după bunul plac, societăţile şi generaţiile o pot modifica după interese şi împrejurări. Aşa cum Hristos e acelaşi, pentru toţi vecii, la fel şi perfecţiunea atinsă de oamenii care L-au urmat cu sinceritate e recunoscută pentru totdeauna de către cei care fac parte din comuniunea Bisericii. Mai clar spus, sfinţii din vechime sau cei din contemporaneitate se bucură de aceeaşi preţuire. Evident, nu se poate spune acelaşi lucru despre „perfecţiunile“ societăţii contemporane, mereu erodate de ceva şi mai nou, şi „mai perfect“.

A fi astăzi creştin practicant, adică conştient, autentic constituie un avantaj extraordinar, pentru că ai posibilitatea de a afla că omul mai reprezintă ceva şi dincolo de unitatea socială care consumă şi susţine economia sau care, din timp în timp, merge să pună ştampila într-un buletin de vot. Biserica oferă celor sătui de filosofia zilei şansa de a încerca un stil de viaţă „alternativ“. Iar, în acest caz, Biserică înseamnă: Hristos, experienţa unei istorii de 2000 de ani, Sfinţi Părinţi, comunitatea liturgică şi, de ce nu, chiar şi modernitatea, însă dezbrăcată de aparenţele false, de promisiunile deşarte, de cultul pentru patimi şi de infantila superioritate faţă de trecut.