Modificarea şi completarea art. 29 din legea nr.1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi cele forestiere

Până la secularizarea averilor mănăstireşti în anul 1863, unele unităţi de cult au deţinut mari suprafeţe de terenuri arabile şi forestiere ale căror venituri au stat la baza unor remarcabile opere culturale, educaţionale şi spirituale, dar şi a unei vaste activităţi social-filantropice.

Preluarea de către Stat a acestor bunuri ale Bisericii Ortodoxe din Vechiul Regat a fost însoţită şi de etatizarea asistenţei sociale şi a educaţiei. Dar Statul a conştientizat că orice monopol, inclusiv în domeniul întreţinerii patrimoniului cultural sau al asistenţei sociale, nu este unul benefic pentru binele general al societăţii şi, ca urmare, a chemat şi alţi parteneri sociali, cu precădere cultele, să participe la acest efort.

În acest sens şi ca un gest de reparaţie parţială a actului secularizării, Statul Român a înţeles prin Legea pentru înzestrarea mănăstirilor din ţară cu întinderi de păduri şi terenuri agricole din 20 martie 1937, modificată şi completată în anii următori, să atribuie „în deplină şi perpetuă folosinţă“ suprafeţe de pădure însumând aproximativ 20.000 ha unor mănăstiri situate în toate regiunile ţării şi cunoscute pentru vasta activitate culturală, spirituală şi educaţională desfăşurată.

Actele normative de după anul 1989, privind repararea gravelor atingeri aduse dreptului de proprietate în perioada regimului comunist au urmărit inclusiv reglementarea problemei suprafeţelor forestiere primite „în deplină şi perpetuă folosinţă“.

Astfel, Legea nr.1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi forestiere, solicitate potrivit Legilor fondului funciar nr.18/1991 şi nr.169/1997, prevede că: „Structurile de cult... care au avut în folosinţă sau în înzestrare terenuri cu destinaţie forestieră, dobândesc în proprietate suprafeţe până la limita de 30 ha din pădurile pe care le-au avut în administrare sau în înzestrare. Diferenţa de suprafaţă neatribuită se reconstituie în forma şi structura de proprietate existentă în momentul naţionalizării terenurilor forestiere de către regimul comunist“.

Intenţia legiuitorului de a atribui în proprietate suprafeţele primite „în deplină şi perpetuă folosinţă“ a fost prezentă, chiar cu existenţa unor limite referitoare la suprafaţa maximă.

Pentru suprafeţele ce exced limita de 30 ha, Legea nr.1/2000 a prevăzut restituirea acestora în forma „de proprietate sau folosinţă“ avută iniţial. Însă, această prevedere este inaplicabilă şi nu a produs nici un fel de efecte. Nici una dintre anexele normelor metodologice ale Legii nr.1/2000 nu prevede modalitatea concretă prin care să restituie folosinţa unei suprafeţe forestiere.

Din acest motiv, suprafeţe cu vegetaţie forestieră atribuite cu un scop precis şi nobil şi pentru acoperirea unor necesităţi ce se menţin şi în prezent nu pot fi folosite de către beneficiarii lor din cauza unui cadru legislativ care, deşi îşi propune un act de reparaţie, este incapabil să dea curs acestui deziderat.

La 10 noiembrie 2008, în „Monitorul Oficial“ nr.757 este publicată Legea nr.261 din 04.11.2008, privind modificarea şi completarea art. 29 din Legea nr.1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi forestiere, solicitate potrivit prevederilor legilor fondului funciar nr.18/1991 şi nr.169/1997, care prevede la art.1 „structurile de cult... care au avut în folosinţă sau în înzestrare terenuri cu destinaţie forestieră, potrivit prevederilor Legii nr.61/1937 pentru înzestrarea unor mănăstiri ortodoxe din ţară cu întinderi de păduri şi alte terenuri, publicată în «Monitorul Oficial», Partea I, nr.66 din 20.03.1937, astfel cum a fost modificată prin Decretul-Lege nr. 47/1938, publicat în «Monitorul Oficial» nr.74 din 30.03.1938, cu modificările şi completările ulterioare, dobândesc în proprietate respectivele suprafeţe.

Sunt exceptate terenurile forestiere... care au făcut obiectul constituirii sau reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea structurii de cult respective sau a altor structuri ale aceluiaşi cult în judeţul respectiv.

În situaţia în care suprafeţele avute în înzestrare sau în folosinţă au fost atribuite, legal, în proprietate altor persoane fizice sau juridice, structurilor de cult... le vor fi oferite suprafeţe de teren forestier pe alte amplasamente, cu posibilitatea comasării, la cerere, a acestor suprafeţe, după ce procesul de reconstituire a dreptului de proprietate va fi finalizat“.

În art.2 din aceeaşi lege se stabileşte că „unităţile de cult... vor depune cereri de atribuire în proprietate, însoţite de actele doveditoare, comisiilor judeţene de aplicare a legilor fondului funciar, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi“.

Având în vedere art. 29 din Legea nr.1/2000 modificat şi completat de Legea nr.169/2008, în baza art.2 alin.1 din Legea nr. 169/2008, conducătorii unităţilor de cult mănăstireşti sunt obligaţi ca, până la data de 13 mai 2009, să depună cereri de atribuire în proprietate a suprafeţelor forestiere la Comisiile Judeţene de Aplicare a Legilor Fondului Funciar, în raza cărora au deţinut respectivele terenuri cu vegetaţie forestieră, însoţite de actele doveditoare.

În cazul în care suprafeţele deţinute de unităţile de cult în înzestrare sau folosinţă au fost atribuite legal altor persoane juridice sau fizice, structurilor de cult le vor fi atribuite suprafeţe de teren forestier pe alte amplasamente cu posibilitatea comasării, la cerere, a acestor suprafeţe.

Apariţia Legii 169/2008 care modifică articolul 29 din Legea nr.1/2000 constituie un act de importanţă covârşitoare în „lupta“ de reconstituire a dreptului de proprietate dusă de Biserica Ortodoxă Română după căderea regimului comunist.

În cadrul acestui proces greoi şi sinuos, nu de puţine ori, Biserica Ortodoxă Română a trebuit să facă faţă unor atitudini disperate de îmbogăţire peste noapte şi fără justă cauză a unor semeni ai noştri şi care, din păcate, au avut şi sprijinul unor factori decizionali.

Se marchează astfel una dintre etapele întregirii patrimoniului bisericesc, aducându-se o reparaţie parţială actului din decembrie 1863.