Modul misiunii Bisericii într-o lume idolatră

Privind lumea modernă se poate distinge fără greutate că aceasta se prezintă ca un univers extrem de divers și complicat, ce pare aproape imposibil de definit. Aceasta datorită multitudinii direcțiilor de gândire, care se află de cele mai multe ori într-o poziție divergentă sau chiar conflictuală. Totuși, toate tendințele civilizației moderne, în ciuda varie­tății lor paradoxale, se subsumează fără nici un fel de problemă unei anumite caracteristici generale; iar aceasta este idolatria. Societatea modernă este, în esența ei, una profund idolatră. De la mesajele persuasiv-subliminale din mass-media și până la curentele filosofice new-age-iste care se impun prin seducție, toate își propun să revendice voința omului pentru sine și apoi s-o stăpânească în mod despotic, livrând în același timp minții omenești sugestia mincinoasă că de fapt aceasta reprezintă eliberarea.

Toate știrile sunt senzaționale, toate evenimentele sunt șocante, toate politicile își țes povești fermecătoare, toate contradicțiile firii invocă umanitatea, toate filosofiile și științele îi desființează omului sensul de făptură creată și-i promit o dumnezeire mincinoasă! De ce? Pentru că numai în acest mod poate funcționa eficient idolatria, nu doar a modernității, ci din orice vreme, încă din Antichitate.

Biserica, prin modul său specific de a fi, se plasează la polul opus acestui duh al lumii. În calitate de pur­tătoare a mesajului lui Hristos, Biserica își dorește adepți ce primesc în mod liber învățăturile ei. De altfel, cuvintele lui Hristos menționate în Evanghelie nici nu pot rodi în chip silnic, într-un suflet lipsit de libertatea voinței. Pentru că, deși este însuși Adevărul, Hristos nu obligă pe nimeni, ci doar îndeamnă: „Oricine voiește, să vină după Mine...” (Marcu 8, 34).

În acest sens, deși este bine cunoscut, trebuie adesea repetat faptul că misiunea Bisericii nu își propune nimic spectaculos din punctul de vedere al gândirii lumești; nu-și propune să fascineze nici măcar prin structura discursului prin care își expune propriul adevăr de credință. Biserica, încă din perioada apostolică, a păstrat tradiția po­trivit căreia dogmele și învăță­tu­rile sale nu sunt realități ultime - adică un fel de idoli -, ci semne și urme ale Dumnezeirii, precum și căi de a ajunge la Adevăr. De asemenea, ritualul slujbelor Sfintelor Taine nu reprezintă o suită de înțe­lesuri tainice sau o simplă anamneză a unor evenimente trecute, ci o întâlnire negrăită cu Mântuitorul Hristos. Așadar, orice încercare pur retorică, orice diegeză ce ar putea atrage magic auditoriul sunt cu totul străine adevăratei misiuni a Bisericii din orice epocă.

În momentul de față, deosebirea modului de a fi al Bisericii și al lumii moderne a atins un punct care se aseamănă în multe pri­vințe cu acela din momentul înce­perii propovăduirii apostolice, mai ales prin reîntoarcerea idolatriei. De aceea, în acest context, devine extrem de important de urmărit dacă omenirea actuală va izbuti să încline liber în favoarea adevărului smerit al lui Hristos sau se va lăsa fascinată până la robie de discursurile, din păcate nihiliste, care domină mentalitatea lumii actuale.