Monahia Varvara Cozma, chip monahal luminos al mănăstirilor din Valahia

Între călugărițele cu ne­voință matericală și trăirea pe măsură, din mănăstirile Valahiei, revine peste ani Varvara Cozma, viețuitoare în Mănăstirea Țigă­nești, pelerină și ostenitoare în Țara Sfântă, chip al virtuților și podoabă a monahiilor, așa cum o prezintă mărturisirile celor care au cunoscut-o și care păstrează amintirea ei plină de lumină.

A trăit 80 de ani, din 1903, când s-a născut în Bucovina, primind numele de Botez Valeria, până în ziua de 30 martie 1983, când a trecut la cele veșnice în Mănăstirea Țigănești de lângă București.

Copilă fiind, când avea numai doi ani, a rămas orfană de mamă. Tatăl ei s-a recăsătorit, fiind foarte tânăr, și a hotărât să dea în grijă copila unei familii de creștini din Capitală.

Familia adoptivă, care a îngrijit-o până la vârsta maturității, a trimis-o la o școală de croitorie, unde a făcut ucenicie câțiva ani, învățând acest meșteșug, care mai târziu i-a fost de folos, după cum mărturisea ucenițelor și cunoscuților apropiați.

Crescând în București, pe urmele unor sfinți ai Bisericii, în special avându-l ca model pe hieraticul ierarh cernican Calinic, Episcopul Râmnicului, Noul Severin, lua parte la slujbe încă din fragedă copilărie, mergând împreună cu părinții adoptivi la mănăstirile din zona limitrofă Bucureștilor: Cernica, Pasărea, Căldărușani, Ciorogârla, Ghighiu și Țigănești.

Începând să simtă bucuria slujbelor, a întâlnit câțiva călugări care au îndemnat-o să urmeze faptele cele bune, vorbind peste ani despre ieromonahul Ghelasie de la Mănăstirea Cernica, care, după ce a spovedit-o, a sfătuit-o să meargă în pelerinaj pe urmele Domnului, la Ierusalim.

I-a mai întâlnit apoi, în perioada vie­țuirii la Țigănești, pe arhimandritul Simeon Ciumandra, care a slujit jumă­ta­te de veac la Schitul Darvari, și pe pro­tosinghelul Arsenie Boca. Fiind o per­soană primitoare, rugătoare și plină de bucurie duhovnicească, deschidea larg ușa oaspeților care-i treceau pragul.

Cu binecuvântarea duhovnicului ei, Ghelasie de la Cernica, a fost primită și închinoviată în Mănăstirea Țigănești, în anul 1935, fiind rânduită să facă ascultare la chilia monahiei Cipriana. Aceasta avea împreună cu ea două surori duhovnicești, râvnitoare și pricepute în rucodeliile monahicești, al căror frate era duhovnic la Muntele Athos.

Ieromonahul athonit, care venea uneori prin țară, le sfătuia, învățân­du-le meșteșugul Războiului nevăzut, ca pe unele ce erau îndeosebi preocupate de lucrările duhovnicești, de rugăciunea inimii, ascultare și fapta cea bună.

Sora Valeria (devenită mai târziu monahia Varvara) a fost crescută în duh de trezvie și, mai târziu, cu binecuvântarea maicii ei duhovnicești Cipriana și a duhovnicului de la Cernica, a călătorit cu vaporul până în Portul Haifa, mergând la Ierusalim pentru a se închina la Sfintele Locuri. Erau ultimii ani înainte de instaurarea regimului comunist.

Cele două monahii care o însoțeau în pelerinajul său au rămas definitiv în Țara Sfântă, închinoviindu-se în cunoscuta Mănăstire „Sfânta Maria Magdalena” de pe Muntele Eleonului, unde s-au nevoit până la sfârșitul vieții.

Sora Valeria a rămas în Țara Sfântă doi ani și jumătate, învrednicindu-se prin darul lui Dumnezeu să primească acolo tunderea în monahism.

A fost impresionată până la lacrimi de rânduielile pe care le-a întâlnit în locurile cunoscute ale Țării Sfinte, la Biserica Sfântului Mormânt și în Mănăstirea „Sfânta Maria Magdalena” de pe Muntele Măslinilor, unde se nevoiau multe călugărițe din familii nobile provenite din Răsărit, unde se instaurase regimul bolșevic.

În perioada de timp petrecută acolo, sora Valeria l-a avut duhovnic pe un renumit arhimandrit cu numele Sava, de la Mănăstirea „Sfântul Sava” din Pustiul Betleemului.

Era un părinte cu viață îmbună­tă­țită, recunoscut între monahii râvnitori ai acelei perioade, care i-a întâlnit pe Cuviosul Ioan Iacob și pe alți mari nevoitori din Țara Sfântă.

Când duhovnicul ei a încuviințat, cu binecuvântarea Patriarhului Ierusalimului, sora Valeria a fost luată sub mantie de o călugăriță grecoaică din Tesalonic, cu numele Varvara, purtând apoi și ea același nume al cunoscutei mărturisitoare pentru Hristos.

Duhovnicul Sava, fiind văzător cu duhul, a prevăzut că peste Ierusalim vor veni vremuri tulburi și o mare prigoană și a sfătuit-o pe monahia Varvara să se întoarcă în țară. Venind în România, s-a stabilit în Mănăstirea Țigănești, unde-și începuse noviciatul.

La scurt timp după revenirea ei în România, maica Cipriana, care o povă­țuise duhovnicește, s-a mutat la cele veșnice, iar monahia Varvara a rămas să se nevoiască pe mai departe în smerita chilie unde slujise din momentul intrării în viața monahală.

Pe lângă meșteșugul croitoriei, pe care l-a practicat și înainte de plecarea la Locurile Sfinte, a învățat să facă tămâie și alte rucodelii, pentru a se întreține în vremurile grele pe care le-a străbătut.

A dus meșteșugul croitoriei până la stadiul de artă, străduindu-se să coasă veșminte și diferite lucruri pentru biserici și mănăstiri, uniforme preoțești și călugărești și altele, după buna sa pricepere.

Dar cel mai mult monahia Varvara a impresionat surorile din obște prin rugăciune, cântare și metanii.

Pe toate le-a închinat Domnului, fiind nelipsită de la biserică, la slujbele obișnuite și mai ales la Sfânta Liturghie. Monahia Varvara se ruga mult, cânta și făcea metanii. Erau uimite maicile, chiar până la trecerea sa către Domnul, când avea o vârstă venerabilă, cum se ruga și cât de ușor împlinea pravila, după cum mărturisea stareța Eufimia, care a cunoscut-o în tinerețea noviciatului ei, când făcea metanii și parcă zbura…

Numeroasele maici din Mănăstirea Țigănești (peste 200 la număr) se bucurau de rugăciunile și lucrarea ei duhovnicească. A luat sub mantie multe surori începătoare, le-a învățat mește­șu­gul croitoriei și al altor rucodelii, dar mai cu seamă le-a sfătuit să nu-și părăsească vreodată canonul.

Avea în chilia ei o piatră adusă de la Ierusalim, păstrată drept mărturie în mănăstire, pe care se ruga mult, fără ca cineva să cunoască cu de-amănuntul vremea și taina rugăciunilor ei.

În anii aceia a simțit nevoia să primească o ucenică pe care a format-o în duh evlavios, aceasta fiind pricepută, răspunzând cu multă supunere ascultărilor încredințate. Sora Aurica Buican cu multă frică de Dumnezeu a preluat din ascultările pe care le purta maica Varvara, ajutând-o, precum a spus cineva, să-și ducă mai departe crucea, asemenea lui Simon Cirineanul, care a fost pus să ducă crucea lui Hristos, când El a căzut sub povara ei.

Sora Aurica a fost călugărită cu numele Daniela, fiind luată sub mantie de maica Varvara.

Monahia Varvara a purtat cores­pon­dență duhovnicească cu maici și părinți din Țara Sfântă, dar și din România. Așa au fost marii duhovnici Sava (de la Mănăstirea „Sfântul Sava” din
Pustiul Betleemului), Arsenie Boca (de la Prislop), Simeon Ciumandra (de la Darvari) și, mai târziu, arhimandritul Bartolomeu Anania, părintele Irineu Pop de la Sinaia și starețul Mănăstirii Cernica, Calinic Argatu, ultimii trei devenind peste ani ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, preotul Constantin Galeriu și alții.

Dacă puținii participanți la înmormântarea ieroschimonahului Ioan Iacob, Noul Hozevit, au mărturisit că în peștera din Pustiul Hozeva s-au adunat multe păsări, care aproape îi împiedicau să săvârșească slujba de înmormântare, la fel s-a întâmplat și în anul 1983, în Postul Mare, la începutul lunii aprilie, când a fost îngropată monahia Varvara Cozma.

Pe lângă cei care s-au adunat pentru a o cinsti, cum au fost arhimandriții amintiți, ierarhi peste ani ai Bisericii Ortodoxe Române, mulți preoți și monahi, însoțiți de nenumărați credincioși, au observat că de la ieșirea din biserică până la cimitir, ca din senin, un nor de păsări au însoțit-o pe monahia Varvara. Nu erau păsări călătoare, care treceau din întâmplare pe deasupra pământului Mănăstirii Țigănești, ci venite special să o conducă pe mult-nevoitoarea călugăriță. Ele nu au plecat de deasupra sicriului monahiei Varvara până când aceasta a fost acoperită cu pământ.

Viața ei se aseamănă cu a sfinților de demult, prin lucrare, râvnă, tăcere, rugăciune și iubirea slujbelor, întrucât ani la rând monahia Varvara nu a lipsit vreodată de la biserică.

A fost un exemplu uimitor de rugăciune și nevoință, de bunătate, de primire a străinilor, de înțelepciune, virtuți pe care le-a dobândit prin citirea Sfintei Scripturi, a vieților sfinților, dar și a rugăciunilor, acatistelor și paracliselor rostite în viața-i întreagă.

Monahia Varvara Cozma constituie un chip de urmare a lui Hristos, iar multe dintre faptele care s-au întâmplat în viața ei, cum a fost și călugăria din Pustiul Betleemului, ori minunata ei înmormântare, dar și altele mărturisite de cei care i-au fost apropiați, rămân o luminoasă pagină de Materic, care continuă peste ani, adăugându-se marilor nevoitori pentru care monahia Varvara Cozma a fost model în întreaga Valahie și în special în Mănăstirea Țigănești.

La împlinirea a 40 de ani de la trecerea ei către Domnul, puțini mai sunt dintre cei care au cunoscut-o, amintindu-și despre minunata ei lucrare duhovnicească, prin care i-a îndemnat pe toți la urmarea lui Hristos și la întâlnirea în rugăciune a celor care constituie marea nădejde a monahismului, aflându-se biruitori în urma luptei cu păcatul, țărâna și moartea.