Monahul Inochentie Moisiu, ostenitor la Locurile Sfinte

Printre ostenitorii ro­mâni de la Lo­cu­rile Sfinte s-a nu­mărat la jumătatea veacului trecut şi monahul nemţean Inochentie Moisiu.

La cererea patriarhului Mi­ron Cristea, mitropolitul Mol­do­vei Nicodim Munteanu l-a recomandat ca administrator al Aşezămintelor româneşti de la Ierusalim şi Ierihon pe mona­hul Inochentie, apreciat drept bun gospodar, evlavios, harnic şi pe deasupra cunoscător al limbii greceşti. În cei aproape 10 ani petrecuţi la Ierusalim, printre mari lipsuri şi greutăţi, monahul Inochentie Moisiu a fost permanent preocupat de buna chivernisire a Aşe­ză­min­telor noastre de la Locurile Sfinte.

Părintele Inochentie Moisiu s-a născut la 25 februarie 1885 în localitatea Răuceşti, jud. Neamţ, în familia bunilor creş­tini Teodor şi Maria, gospodari de seamă ai comunităţii, care i-au insuflat pruncului, pe lângă deprinderile frumoase, şi dra­gos­tea pentru Biserică şi neam.

La botez a primit numele Sfântului Slăvitului Prooroc Înaintemergător şi Botezător Ioan, pe urmele căruia a călcat cu sfială în peregrinările sale din timpul vieţii.

Din punctul de vedere al pre­gătirii şcolare, părintele Inochentie a absolvit doar cele patru clase primare, dar smerenia şi râvna pentru cele sfinte i-au luminat viaţa şi calea către netrecătoarea Împărăţie.

Fiind atras de isihie şi auten­tică vieţuire monahală, la 15 mai 1899 a fost închinoviat în chilia românească Sfântul Ni­co­lae din Muntele Athos, unde a şi primit, zece ani mai târziu, la 13 august 1909, îngerescul chip din mâna ieromonahului Ghe­rontie, egumenul aşe­ză­mân­tului.

După experienţa athonită s-a închinoviat în obştea Mă­năs­tirii Neamţ, unde stăreţea episcopul Nicodim Munteanu, mai târziu mitropolit al Moldovei şi patriarh al României.

Înainte de Războiul din 1939 a fost trimis la Ierusalim, unde a vieţuit vreme de nouă ani, după care s-a întors în stră­ve­chea Lavră a Neamţului, unde a fost înregistrat începând cu data de 1 septembrie 1948, conform Ordinului Patriarhiei cu numărul 371/1948. Aici, dând dovadă de aşezare du­hov­ni­ceas­că şi numeroase calităţi, i-a fost încredinţată ascultarea de mare arhondar, conform Or­dinului Patriarhiei cu numărul 364 din 21.02.1951. În anul 1958, fiind încercat de o su­fe­rinţă trupească, s-a retras din ascultarea de arhondar, iar la 14 mai 1960 a părăsit mă­năs­tirea, aflându-se sub incidenţa nedreptului Decret 410/1959, şi s-a stabilit în localitatea natală Răuceşti, din fostul Raion Târgu Neamţ, jud. Neamţ.

La 15 martie 1965, după o grea suferinţă, a pornit pe calea veşniciei cu nădejdea do­bân­dirii bunătăţilor celor veş­nice, fiind îngropat în cimitirul comunei Răuceşti. Înmormân­tarea s-a făcut după rânduială, la slujbă participând şi câţiva ieromonahi de la Mănăstirea Neamţ, împreună-nevoitori pe calea monahismului şi a desăvârşirii.

Ţinând seamă că protosin­ghe­lul Gherasim Luca se naturalizase palestinian, motiv pentru care a fost trimis să îngrijească paraclisul şi grădina schitului românesc Sfântul Ioan Botezătorul de la Iordan, patriarhul Miron a numit pe monahul Inochentie Moisiu din Mănăstirea Neamţ, care i-a fost „recomandat bun gospodar, un element destoinic, harnic şi cinstit“, ca paraclisier-administrator la biserica şi Căminul românesc de la Ierusalim, „dându-i pe seamă clădirile, mobilierul şi cealaltă avere, urmând a le administra po­tri­vit cu dispoziţiunile Noastre şi spre îndestularea binecredincioşilor creştini care ar trece vremelnic pe la locurile sfinte“ (vezi Arhiva Consiliului Cen­tral Bisericesc, dosar 17/1939, f. 53. Numirea monahului Ino­chentie Moisiu s-a făcut cu învoirea mitropolitului Nico­dim al Moldovei şi Sucevei, comunicată cu adresa nr. 1887 din 14 februarie 1939. Vezi: Arhiva Consiliului Central Bi­sericesc, dosar 17/1939, f. 69). Patriarhul Miron, cu adresa nr. 1808 din 14 februarie 1939, a comunicat Ministerului Cul­telor că, „pe data de 1 martie 1939, am desărcinat pe părintele Gherasim Luca din postul de cântăreţ la biserica noastră din Ierusalim, post în care am numit pe aceeaşi dată pe prea­cuviosul monah Inochentie Moisiu din sfânta mănăstire Neamţu. Vă rugăm să binevoiţi a dispune să fie trecut în sta­tele de plată“ (vezi Arhiva Con­siliului Central Bisericesc, dosar 17/1939, f. 61). Totodată, cu adresa nr. 1807 din 14 fe­bruarie 1939, patriarhul Miron a făcut cunoscut monahului Ino­chentie Moisiu că, „în urma binecuvântării ce v-a dat IPS Mitropolit al Moldovei, v-am numit în postul de paraclisier-conservator la biserica şi că­minul nostru din Ierusalim. Luarea postului în primire se va face cu prilejul mergerii de­legaţiei Patriarhiei pentru recepţionarea lucrărilor. Nă­dăj­du­im că veţi îndeplini în­săr­ci­nările primite cu toată râvna şi demnitatea cuvenită“ (vezi Ar­hiva Consiliului Central Bi­se­ri­cesc, dosar 17/1939, f. 60). Cu adresa nr. 2178 din 20 februa­rie 1939, patriarhul Miron a comunicat monahului Ino­chen­tie Moisiu că „până la trecerea postului de paraclisier-conservator în buget veţi fi plătit din salariul postului de cântăreţ, din care veţi defalca 1500-2000 lei pe lună pe care îi veţi da lui Gherasim Luca pentru paza şi îngrijirea paraclisului de la Iordan“ (conform Arhiva Con­si­liului Central Bisericesc, dosar 17/1939, f. 124.).

Patriarhul Miron a informat şi pe patriarhul Timotei al Ie­rusalimului despre trimiterea monahului Inochentie Moisiu, cu scrisoarea nr. 2171 din 20 februarie 1939, în care se spu­ne: „Căminul românesc de la Ierusalim fiind terminat, ur­mea­ză să-l dăm întrebuinţării obşteşti, punându-l la dis­po­zi­ţia pelerinilor care trec pe aici pentru a se închina la Locurile Sfinte şi a aduce omagiul lor de respect către Biserica mamă. În vederea unei bune chi­ver­ni­siri a căminului, care are şi un paraclis, am numit acolo ca intendent pe monahul Inochentie Moisiu din sfânta mănăstire Neamţ, cu îndatorirea de a administra căminul cu toate ane­xele lui, inclusiv capela de la Iordan, şi a face toate cele de trebuinţă pentru buna în­tre­ţi­nere a edificiului şi spre mul­ţu­mi­rea binecredincioşilor creş­tini care vor fi găzduiţi vremelnic aici. În acest scop i-am pus în vedere să fie corect, harnic, îndatoritor cu publicul şi mai ales supus dispoziţiunilor eclesiastice ale acelei Sfinte Pa­triarhii sub a cărei jurisdicţie canonică se găseşte“ (vezi Arhiva Consiliului Central Bi­se­ricesc, dosar 17/1939, f. 118). (Va urma)