Cartea „Preoți ortodocși bănățeni cu Sfânta Cruce sub tricolor - Decembrie ´89”, avându‑l ca autor pe părintele Ionel Popescu, vicar eparhial al Arhiepiscopiei Timișoarei, a fost tipărită cu
Monahul Nicolae Delarohia, cărturarul mărturisitor
Din momentul botezului, pentru N. Steinhardt începea o nouă viaţă pe care şi-a asumat-o cu smerenie multă, cu mulţumire şi recunoştinţă faţă de Hristos, pe care L-a mărturisit cu bărbăţie şi curaj până la moarte, şi cu o uriaşă fericire despre care vorbea cu multă convingere, spunând că un creştin nu are voie să fie niciodată trist orice i s-ar întâmpla în viaţă, pentru că îl are pe Hristos-bucuria cea veşnică. Iată mărturisirea lui din "Jurnalul fericirii": "Cred că nu există nimic mai frumos, mai adânc, mai îmbietor, mai rezonabil, mai bărbătesc şi mai perfect decât Hristos, ba mai mult decât atât, dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în afara adevărului şi că, de fapt, adevărul este în afara lui Hristos, mai bine aş rămâne atunci cu Hristos decât cu adevărul".
Viaţa creştină a lui N. Steinhardt a fost fără lumini şi umbre. Era convertit în toată fiinţa lui. Dovadă este şi faptul că, odată ieşit din închisoare în 1964, a început să-şi caute un loc de retragere din lume, o mănăstire. De data aceasta a venit rândul lui Constantin Noica să-şi arate purtarea de grijă faţă de el. Văzând că la multe mănăstiri unde s-ar fi stabilit refuzau să-l primească din cauza presiunilor la care ar fi fost supuse, în cele din urmă, Noica, "îngerul lui păzitor" cum îi plăcea să-l numească, face o vizită la Mănăstirea Rohia din Ţara Lăpuşului, îl cunoaşte la Cluj pe episcopul Justinian, după care îi recomandă lui Steinhardt să viziteze Rohia. Aşa a început o nouă poveste de dragoste, de data aceasta între evreul convertit la Ortodoxie şi o mănăstire nu prea cunoscută în ţară şi afară, dar foarte iubită şi cercetată de credincioşi pentru sfinţenia ei şi vizitată de intelectuali şi oameni de cultură pentru liniştea, retragerea şi biblioteca ei.
Acestea se petreceau în 1973, deloc întâmplător. Mănăstirea Rohia îl primeşte fără să-şi facă probleme, având aprobarea episcopului Justinian, iar stareţul mănăstirii, părintele Serafim, care îi devine şi duhovnic, îi încredinţează ascultarea de bibliotecar, iar în 16 august 1980 îl tunde în monahism în taină, fără a cere vreo aprobare de la autorităţile bisericeşti pentru a se lovi de un refuz. Astfel, ultima dorinţă, aceea de a deveni monah, i-a fost îndeplinită şi, lepădând mantia de filosof, a îmbrăcat cu smerenie modesta rasă călugărească neagră, pe care o purta însă cu mult drag şi multă demnitate.
Devenind părintele Nicolae Delarohia şi ocupându-se de biblioteca mănăstirii, a continuat în acelaşi timp să scrie la diferite reviste de cultură ale vremii, laice şi bisericeşti. Până în 30 martie 1989, când s-a mutat la Domnul, a publicat cinci volume care, chiar dacă n-au ieşit cum şi-ar fi dorit, din cauza cenzurii, important este că au apărut, fiind încă o formă de mărturisire şi rezistenţă nu numai prin credinţă, ci şi prin cultură.
În această perioadă s-a născut şi volumul "Dăruind vei dobândi", care cuprinde toate predicile rostite de la amvonul Mănăstirii Rohia în duminici şi sărbători. Era acum în cea de-a treia etapă a mărturisirii lui, care îi era şi cea mai dragă. Mărturisirea lui Hristos în faţa oamenilor simpli pe înţelesul şi la nivelul lor de cunoaştere. Preţuia mult credinţa profundă a ţăranilor, a oamenilor simpli şi nevinovaţi, cu doza lor de naivitate copilărească.
Cei cărora li s-a opus o viaţă întreagă prin cuvânt şi prin scris n-au avut linişte nici la moartea lui pentru că îşi făceau probleme ca prietenii şi oamenii de cultură care vor participa la înmormântare să nu folosească acest prilej pentru a critica situaţia în care se găsea România atunci. Cu toate acestea, a avut parte de o înmormântare pe măsura luptei pe care a dus-o şi a curajului cu care L-a mărturisit pe Hristos. Slujba a fost prezidată de IPS Justinian, fiind plâns de obştea mănăstirii, de credincioşii din Ţara Lăpuşului, care l-au preţuit şi iubit, şi de mulţi prieteni şi oameni de cultură, iar clopotele mănăstirii al căror dangăt îi plăcea atât de mult l-au plâns în timp ce osemintele cu sicriul au fost purtate pe braţe de monahi şi coborâte în mormântul din cimitirul mănăstirii, unde îşi doarme somnul de veci întru nădejdea Învierii şi vieţii veşnice.
La 100 de ani de la naştere şi la 23 de ani de la moartea lui, Mănăstirea Rohia, care este moştenitoarea patrimoniului cultural N. Steinhardt, i-a amenajat chilia memorială, a organizat 12 ediţii ale unor ateliere de pictură, urmate de vernisarea acestora la Catedrala episcopală "Sfânta Treime" din Baia Mare, a înfiinţat Fundaţia "Nicolae Steinhardt" şi a publicat în parteneriat cu prestigioasa Editură Polirom de la Iaşi 12 volume din Integrala N. Steinhardt, iar împreună cu Academia Română au organizat o sesiune de comunicări dedicată Centenarului N. Steinhardt.
Am dori să credem că Mănăstirea Rohia, care a devenit casa şi familia lui, şi apoi Fundaţia "N. Steinhardt" au făcut ce trebuia astfel ca omul de cultură, convertitul la creştinism şi monahul-cărturar Nicolae Steinhardt să rămână un model pentru toţi cei în căutarea adevărului, a binelui, a frumosului, a izbăvirii şi a mântuirii prin credinţă în Hristos Fiul Dumnezeului celui viu "Calea, Adevărul şi Viaţa".