Monahul rugător şi dăltuitorul frumuseţilor netrecătoare

"Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă, ia aminte glasul rugăciunii mele când strig cătreTine..." (Ps. 140,1)

Rugăciunile monahilor, ale preoţilor şi ale credincioşilor înălţate către cer în ritmul celor şapte Laude sunt primite la Tronul Celui Preaînalt, precum tămâia înaintea Sa. De ce oare a folosit psalmistul această imagine a fumului de tămâie? Pentru că tămâia curată, cum era aceea adunată din arborii Libanului când era adusă jertfă lui Dumnezeu, se îndrepta către cer sub forma unui cedru uriaş care se pierdea în azur... asemenea este şi rugăciunea curată pornită din inimile celor care-L caută pe Părintele Ceresc.

Această rugăciune, adusă ca o jertfă bineprimită lui Dumnezeu, înălţată de rugători, are puterea de a ocroti lumea,cerând mereu purtarea de grijă şi milostivirea lui Dumnezeu faţă de oameni şi de întreaga Creaţie.

Liturghiile sunt cele mai importante jertfe de acest fel, fiind considerate rugăciuni "de foc", după cum erau numite odinioară de Părinţii Bisericii. Au fost vremuri în istorie când în marile cetăţi şi în unele mănăstiri de faimă erau săvârşite în acelaşi timp zeci ori sute de Liturghii care antrenau în rugăciune aproape toată suflarea trăitoare de acolo... Acelea au fost perioadele când odată cu Sfintele Slujbe s-au creat mari valori care rămân până astăzi neîntrecute pentru întreaga umanitate. Liturghiile au fost săvârşite de oameni aleşi care au primit darul ceresc de a sluji Sfântului Altar, de a sta alături de îngeri în Sfânta Sfintelor şi de a mijloci la vremea rugăciunii celei înalte, prefacerea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele Domnului.

Catedrala patriarhală din Bucureşti a avut, asemenea tuturor celorlalte altare, "rugăciuni de foc" şi rugători mulţi, cunoscuţi şi necunoscuţi, dăruiţi cu multe daruri dar şi purtători ai neputinţelor veacului.

Între ei s-a numărat, pentru câţiva ani, la sfârşitul veacului al XX-lea, protosinghelul Grichentie Damian, devenit mai apoi arhimandrit. A fost slujitor al Catedralei în timpul arhipăstoririi patriarhilor Iustin Moisescu şi Teoctist Arăpaşu, iar pentru câteva luni (nov. 1988-iulie 1989) a ocupat şi postul de mare eclesiarh al celui dintâi altar al Patriarhiei Române.

Arhimandritul Grichentie Damian a fost un om aspru cu sine şi cu alţii. O fire puţin comunicativă, retrasă, reticentă la cei din jur, singuratic şi iubitor de linişte. Spun cei care l-au cunoscut că slujea frumos, cu atenţie şi eleganţă. Cunoştea tipicul şi rânduielile liturgice, de aceea urmărea permanent lectura de la strană, articularea cuvintelor şi cântarea psaltică. Prefera să fie singur în Altar, fără să fie deranjat de alţii, mai ales de vorbe şi discuţii inutile. Avea şi mulţi fii duhovniceşti, aleşi cu mare grijă, care se remarcau şi ei prin aceeaşi atitudine "isihastă" şi rugătoare. În afara slujbelor citea mult, făcându-şi notiţe şi însemnări pe mici foi ori chiar pe marginea cărţilor lecturate. La fel de atent se pregătea pentru predici, atunci când îi revenea rândul la amvon. Arhimandritul Grichentie Damian avea şi darul prieteniei, pe care l-a oferit însă cu mare grijă puţinelor persoane pe care le-a considerat "vrednice" de aceasta. Între ei s-au numărat câţiva monahi, profesori de teologie şi preoţi. În momentele de deschidere sufletească povestea celor mai tineri momente importante din viaţa sa zbuciumată, mai ales că a fost martorul urmărilor decretului 410/1959 şi apoi a condus ca stareţ mănăstirile Secu şi Cetăţuia din Arhiepiscopia Iaşilor.

Referindu-se la arhimandritul Grichentie Damian, fericitul întru pomenire de pioasă amintire episcop Gherasim Cucoşel Putneanul îl evoca uneori afirmând că este unul dintre monahii vechi cunoscători ai "istoriilor şi tainelor" Mănăstirii Secu. Episcopul Gherasim, deşi călugăr cu metania la Neamţ, s-a ocupat în tinereţe de manuscrisele Mănăstirii Secu pe care le-a prezentat într-o lucrare de licenţă. Un alt mare avantaj pe care l-a avut părintele Grichentie Damian a fost acela al şederii în preajma sfătosului arhimandrit Dionisie Udişteanu, căutător al vechilor tradiţii mănăstireşti, care i-a şi fost naş de călugărie la 11 octombrie 1953 în biserica cu hramul "Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul" din Mănăstirea Secu.

Arhimandritul Grichentie Damian a mai primit un talant preţios de la Părintele Ceresc şi anume acela al sculpturii. Transmise din generaţie în generaţie, aceste "rucodelii" călugăreşti au fascinat întotdeauna contemporanii şi au constituit exemple de lumină ale vieţuirii monahale şi ale artei autentice româneşti. Crucile şi iconiţele sculptate în lemn de diferite esenţe, cu migală şi dăruire, au atins aproape limita perfecţiunii. Trebuie să ne gândim că pentru fiecare piesă părintele Grichentie trudea multe săptămâni sau chiar luni la rând. Alte multe lucrări realizate în miniatură sculpturală de mare valoare au fost trimise din vreme înaintea Tronului Mielului. Este vorba de sutele de părticele atent aşezate pe Sfântul Disc cu măiestria artistului ascuns în straie călugăreşti. Am mai auzit de câţiva slujitori care proscomideau cu aceeaşi delicateţe: călugărul nemţean Irinarh Meleşteanu şi profesorul de teologie, părintele Mihai Vizitiu. În faţa discului cu o asemenea Proscomidie te afli întotdeauna, cu smerenie, înaintea Mielului jertfit pentru păcatele umanităţii, dar în acelaşi timp în faţa unei veritabile opere netrecătoare de artă. Monahii creatori de valori sunt darurile lui Dumnezeu care dau frumuseţe şi culoare strălucitoare vieţii Bisericii şi continuă o tradiţie care vine de departe, din adânc de istorie bisericească.

Arhimandritul Grichentie Damian a fost un astfel de artist. Oamenii de acest fel au o altfel de lucrare, un stil aparte de a fi, un comportament pe care de multe ori cei din jur nu-l pot înţelege. Ei trăiesc într-o lume a lor, într-o "împărăţie a luminii" unde nu îşi pot găsi împlinirea decât înmulţind talantul pe care l-au primit ca dar de la Dumnezeu.

Biografia Arhimandritului Grighentie Damian cuprinde puţine date care s-au păstrat. S-a născut la 17 februarie 1927 la Bârlad în judeţul Vaslui din părinţii Mihai şi Catinca, primind la sfântul botez numele purtătorului de biruinţă Mare Mucenic Gheorghe. După şcoala primară şi satisfacerea serviciului militar a intrat în obştea mănăstirii Secu la 1 feb. 1948, în vremea stareţului Vasian Scripcă, pe atunci Secu depindea de Mănăstirea Neamţ, până în anul 1950 când a dobândit autonomia. A fost tuns în monahism la 11 oct. 1953 de către stareţul protosinghel Ghedeon Coşofreţ, hirotonit ierodiacon la 14 martie 1954 de către mitropolitul Moldovei şi Sucevei Sebastian Rusan şi ieromonah la hramul Mănăstirii Secu, pe 29 de august 1957, de către noul mitropolit al Moldovei şi Sucevei Justin Moisescu. La 2 feb. 1968, cu prilejul hramului istoric al Catedralei mitropolitane din Iaşi, a fost hirotesit protosinghel de către mitropolitul Moldovei şi Sucevei Justin Moisescu. A urmat cursurile seminarului de la Mănăstirea Neamţ şi ale Institutului Teologic de Grad Universitar din Bucureşti, în perioada aceea activând ca stareţ la Mănăstirea Secu (nov. 1962-nov. 1963), stareţ la Mănăstirea Cetăţuia, preot la Mănăstirea Bistriţa şi Mănăstirea Neamţ, iar mai târziu slujitor la catedralele din Iaşi şi Bucureşti.

Patriarhul Teoctist Arăpaşu l-a propus Sfântului Sinod pentru acordarea rangului de arhimandrit. Când s-a pensionat, în anul 1990, a hotărât să se retragă la mănăstirea de metanie, Secu, din ţinutul Neamţului. Participa adeseori la slujbele mănăstirii. Făcea uneori plimbări prin pădurile şi poienile din jur şi admira frumuseţea creaţiei. Era un artist şi culegea din toate frumuseţile, transpunându-le apoi în propria operă. Asculta în preajma mănăstirii ciripitul păsărilor şi trecerea bătrânului pârâu peste pietrele mai vechi decât mănăstirea. Dacă vreun monah se întâmpla să-i fie în preajmă, exclama: "Ascultă, ascultă, ce simfonie!" În zilele calde mergea spre cimitir, anticipând cu înţelepciune călătoria pe care fiecare trup o face la un moment dat înainte de a fi încredinţat ţărânii din care a fost plămădit întru începuturi.

Arhimandritul Grichentie Damian avea şi cunoştinţe sumare de medicină şi farmacie. La nevoie, monahii apelau la el pentru o injecţie, pentru un medicament sau un sfat în timpul suferinţelor fizice. Avea şi un tensiometru şi îl folosea pentru el şi pentru alţii ori de câte ori era nevoie. În anumite situaţii îi atenţiona pe călugări: "Ascultă, ascultă, prea mare pulsul! Trebuie să stai cu pastila în buzunar!" În ultimii ani ai vieţii s-a împrietenit cu arhidiaconul Metodiu Voicu, retras şi el la pensie la Mănăstirea Secu.

Într-o vreme fuseseră împreună la Catedrala mitropolitană din Iaşi, Grichentie, preot slujitor, iar Metodiu, veşmântar şi bun croitor. La Secu, cei doi bătrânei depănau împreună amintirile şi se pregăteau, cum au făcut-o toată viaţa, pentru răspunsul cel bun ce aveau să-l dea Dreptului Judecător.

La 25 martie 2000, la sărbătoarea Bunei Vestiri, a venit sorocul ca arhimandritul Grichentie Damian să "dea seama" de cele ce a făcut în viaţă.

Nădăjduim că a fost pentru el o veste bună, primită de la Fiul lui Dumnezeu, Care Fiu al Fecioarei S-a făcut pentru mântuirea noastră.