Monştrii din filmele americane

În condiţiile în care, de-a lungul veacurilor, omul a tot creat şi imaginat frumosul în atât de multe forme încât par să se fi epuizat posibilităţile de a mai aduce vreo noutate, dorinţa omului contemporan de a face ceva diferit de ceea ce s-a făcut este cu atât mai ispititoare. Şi dacă în toate direcţiile artistice s-a trecut prin diferite faze, inclusiv aceea a negării şi repudierii frumosului ca atare, a venit şi vremea cinematografiei de a trece prin crizele sale. Şi mă refer aici doar la animalele monstruoase din filme.

Pe de o parte, este nevoia de a capta atenţia publicului prin lucruri şocante şi cu cât s-a crescut doza de urât şi scabros, cu atât publicul s-a obişnuit şi îi trebuie ceva şi mai "tare". Pe de altă parte, sunt lipsa de idei şi moda care a prins la spectatori. În afară de aceste două aspecte mai este însă ceva care te frapează: toate aceste animale sunt specii absolut noi, ceva care combină realitatea cu imaginaţia într-un fel care produce senzaţia că lumea animală creată de om este cu totul şi cu totul diferită de cea creată de Dumnezeu, cu deosebirea că ceea ce inventează omul este respingător.

Să ne amintim cum sunt aceste creaturi: combinaţii între reptile, păsări şi mamifere, cu ferocitatea celor mai agile prădătoare. Unele au în acelaşi timp aripi de liliac, dinţi de pirahnia, ochi de vultur şi piele de crocodil. Altele merg pe sub stânci şi ies la suprafaţă unde simt că mişcă oameni pentru a-i înghiţi din trei mişcări, pentru ca apoi să zboare. Alţi monştri din filmele de acest gen dormitează milioane de ani undeva prin grote sau pe fundul oceanelor, iar când sunt deranjate, se năpustesc asupra omenirii. Invariabil, puii lor se dezvoltă într-un minut cât alţii într-un an şi pornesc la uciderea oamenilor. Copilăreşte făcuţi, monştrii trec prin ziduri, se aruncă orbeşte în porţi metalice, sunt electrocutaţi fără succes, par a fi doar forţă, urâţenie şi repulsie, par nemuritori. Aproape de pe toate aceste animale hidoase curg balele, mereu sunt unsuroşi şi le picură un lichid urât de pe tot corpul.

Ştiu, este vina noastră că ne uităm la asemenea filme cu scenarii infantile, dar ele există şi semne de întrebare tot trebuie să ne punem. De ce simte omul de azi nevoia unor monstruozităţi de acest gen? Ni s-a tocit simţul estetic în aşa fel? Ni s-a atenuat simţul groazei într-un fel atât de mare, încât nu ne mai mirăm de monştrii din filme care de aceea sunt din ce în ce în ce mai urâţi, mai feroce? În acelaşi timp, în viaţa reală, dacă vedem un şoricel în lift, ţipăm cât ne ţine gura.

Criza de inspiraţie (frumoasă) din filmele de azi exprimă cât se poate de direct criza sufletească, şi căderea duhovnicească până la orbire, bezna în care ne zbatem. Animalele create cu emfază şi lipsă de maturitate sunt rodul unor de minţi care arată disperarea umanităţii fără călăuză şi care pare să fi uitat cât de frumoasă este creaţia lui Dumnezeu, care nu mai vede adevăratele animale minunate care există în mări şi pe uscat. Creatorul care a făcut vieţuitoarele este un mit pentru creatorii de astfel de filme şi, din păcate, pentru mulţi dintre oamenii de azi. Ei cred mai mult în povestea evoluţiei omenirii din marea "supă primordială" şi în descendenţa omului din maimuţă. Îndepărtarea omului de Dumnezeu îl situează la mare distanţă de frumuseţile Lui, deşi acestea sunt sub ochii tuturor. Omul înstrăinat de Creatorul său are în astfel de filme revelaţia urâţeniei şi a groazei care îl aşteaptă în veşnicia fără Dumnezeu. O revelaţie a iadului în miniatură.