Moştenirea cea întru Hristos

Scriu aceste rânduri la cumpăna anilor şi mă gândesc, cu oarecare îngrijorare, la copiii noştri şi la lumea în care sunt chemaţi să crească. Da, cu îngrijorare, dar nădejdea nu mă părăseşte, ştiind că Dumnezeu nu poate lăsa pe cei care Îl iubesc şi caută voia Lui. Gândind realist, ştim cu toţii că „Biserica nu-şi alege timpul în care trăieşte, ci Dumnezeu i-l dă“. Dacă este aşa, nu se cuvine să invocăm de fiecare dată răul dinafară, ceilalţi, „sistemul“, ci să adâncim în noi înşine temeiurile credinţei, ale bunei făptuiri şi ale dragostei. Împlinind această lucrare, vom simţi binecuvântarea lui Dumnezeu în familia noastră, în viaţa copiilor noştri, în tot ceea ce facem. Ce bucurie mai mare şi ce mângâiere ar putea primi un om cu familie decât simţirea că Domnul nu l-a uitat nicicând, ieşind iubitor în întâmpinarea problemelor lui?

Mai ştim totodată că, în vremuri frământate, când creştinii au intuit că trebuie să se întărească duhovniceşte, problemele lor au primit răspuns; aşadar, numai spiritualitatea a înflorit chipul Bisericii cu adevărat. Merită să regăsim o astfel de paradigmă şi în realitatea familiilor noastre.

Observăm astăzi unele tendinţe în ceea ce priveşte viaţa de familie şi educaţia copiilor. Să pomenim doar două dintre ele: fie o dezarmare totală în faţa televizorului şi a presei în general, printr-o imitare simplistă şi fără discernământ a ceea ce media oferă, fie printr-o călăuzire neabătută din partea unor cărţi de succes, bestselleruri în Occident, care te învaţă să fii soţul perfect şi încearcă să te convingă să îţi iubeşti copilul... Cum să trăim viaţa de familie şi cum să creştem copiii? Ce repere să mai păstrăm din ceea ce noi am primit cândva, prin părinţi, bunici, preoţi şi prieteni? Toate acestea aşteaptă răspuns, şi de el ţine liniştea conştiinţei noastre.

Viaţa de familie este plină de încercări, de greutăţi, dar ele devin, prin lucrarea lui Dumnezeu, surse de bucurie şi de mulţumire. Educaţia responsabilă nu se poate hrăni doar din cărţi de psihologie sau din broşuri ce se întrec în sfaturi care mai de care mai eficiente; dincolo de orice metodă sau „reţetă“ educaţionale, se deschide un orizont plin de paradoxuri, de răsturnări şi de binecuvântare dumnezeiască.

Ne străduim să le asigurăm copiilor tot ceea ce le este necesar din punct de vedere material - uneori chiar şi supra. Uităm - sau pur şi simplu nu realizăm - că nu le putem oferi însă totul. În pragul sărbătorilor, se întâmplă să fim puşi în faţa unui examen teribil: nu mai ştim ce să le mai dăruim copiilor; una parcă nu le-ar plăcea, alta parcă e prea simplă... Cred că nu mai ştim să dăruim, pentru că ne lăsăm copleşiţi de materie pe de o parte, iar pe de altă parte am uitat îndemnul Sfântului Isaac Sirul: „Când oferi ceva, bucuria să fie mai mare decât darul!“.

Ce „investiţie“ spirituală facem în viaţa copiilor noştri? Cât jertfim pentru şlefuirea sufletelor lor într-o lume confuză şi, în adâncuri, din ce în ce mai tristă? Moştenirea cea mai de preţ pe care am putea să le-o lăsăm este credinţa în Dumnezeu, firească şi simplă ca o respiraţie, iubirea de Dumnezeu şi simţirea prezenţei Lui în orice vreme. În pregătirea acestei zestre bogate nu suntem singuri: duhovnicul ne stă aproape, rugăciunile fraţilor întru Hristos ne întăresc, iar harul Domnului lucrează peste toate.

Atunci când copiii nu mai vor să asculte şi nu mai tânjesc după slujbele şi rugăciunile din biserică, noi trebuie să înteţim dragostea şi rugăciunea pentru ei. Pare atât de simplu, şi este, dar când ajungi în vâltoare, amărăciunea îţi cuprinde sufletul şi nu vezi nici o soluţie la tot ce se întâmplă; e de-a dreptul imposibil. Însă Cuvântul Cel nemincinos, Hristos Domnul nostru, ne-a încredinţat: „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu“ (Luca 18, 27).

Vorbind mai mult cu Dumnezeu despre copii, să învăţăm a-I încredinţa Domnului pe copiii noştri, prin gând şi cuvânt: Doamne, ei sunt darul Tău în viaţa noastră! Apără-i, luminează-le mintea, ferindu-le inima curată! Păzeşte-i întru dragostea Ta!

Îmi încălzesc încă inima cuvintele Înalt Preasfinţitului Hierotheos Vlachos, Mitropolit în Grecia, dintr-o seară de priveghere, la începutul Postului Naşterii Domnului. La Bucureşti, într-o bisericuţă de spital, a vorbit despre familie şi buna creştere a copiilor. Oamenii l-au ascultat, i-au adresat întrebări, împărtăşindu-i frământările, neliniştile, dar şi nădejdile lor. Omul duhovnicesc vorbeşte din ceea ce Domnul îi descoperă, şi nu doar din cărţi, urmând nu ştiu ce metode... Lucrul acesta se simte în mod evident; e nevoie doar de puţină atenţie.