Motivaţia - împăcare cu sine însuşi

- „Numai acela e vrednic de libertate şi viaţă, care şi le câştigă în fiecare zi!“ -

În ultima vreme, auzim tot mai mult vorbindu-se despre motivaţie, ca factor de însemnătate deosebită în evoluţia vieţii oamenilor. Sunt mulţi care, la diferite poticniri, mai mici sau mai mari, se şi grăbesc să exclame: „Pentru ce să mă mai zbat? De ce să mai lupt? Nu mai am nici o motivaţie!“. Iar unii semeni din jur, mai ales cu oarecari pretenţii intelectuale, dar la fel de pripiţi în judecată, pun la rândul lor diagnosticul: „E băiat bun, ar vrea el să facă ceva, dar nu e motivat, săracul…“

Să vedem, mai întâi, cum defineşte DEX-ul acest termen: „Motivaţie # totalitatea motivelor sau mobilurilor, conştiente sau nu, care determină pe cineva să efectueze o anumită acţiune sau să tindă spre anumite scopuri“. Aşadar, omul „motivat“ să facă ceva este cel convins că acţiunea lui merită efortul respectiv. Trebuie să fim atenţi, mai întâi, că motivaţia se naşte din două surse: una externă (acordarea unor diplome, recompense băneşti, aprecieri publice etc.) şi una internă, care se formează în sufletul omului, izvorând din propriile-i convingeri. Vom recunoaşte că motivaţia externă este precară astăzi în societatea noastră, aflată încă în confuzia interminabilei tranziţii, iar tinerii au dreptate de multe ori când afirmă că eforturile lor nu sunt răsplătite, aşa cum se întâmplă în ţările avansate din punct de vedere economic.

Pentru lipsa motivaţiei interne, însă, nu mai pot da vina pe nimeni dinafară: vinovate sunt numai mintea, inima (simţirea) şi voinţa lor. Căci răul dinafară nu ar avea nici o putere, dacă lăuntrul ar fi puternic. Să ne amintim de cuvintele Mântuitorului: „Din inimă ies gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule…“. „Din inimă“, dinăuntru, adică, nu dinafară! Cât de bine a înţeles filozoful Constantin Noica aceste cuvinte, când le-a spus odată învăţăceilor: „Să nu acuzaţi pe nimeni pentru nereuşită în viaţă! Nereuşita stă în limitele voastre interioare…“ (G. Liiceanu, „Jurnalul de la Păltiniş„). Adică, în auto-limitarea voită, zicem noi, prin raţiuni de genul: „Nu sunt în stare să fac asta; nimeni nu apreciază ce fac; de ce să mă zbat? Viaţa mea nu mai are sens…“ etc., etc. Gândind aşa, se cade repede într-un soi de apatie şi nesimţire, atitudini întâlnite tot mai des în ultimii ani, mai ales în rândurile tinerilor. Iar nesimţirea, spune Sf. Ioan Scărarul, este moartea sufletului înainte de cea a trupului! Altfel spus: acceptarea morţii înainte de moarte…

Văzând şi mai adânc lucrurile, ne dăm seama că absenţa unei motivaţii sănătoase de a trăi, înseamnă, de fapt, absenţa vieţii duhovniceşti. Lipsesc, adică, „mobilurile“ vieţii creştine: credinţa, rugăciunea, faptele bune ş.a. Iar aceste lipsuri nu-l atacă doar pe insul necredincios, rupt efectiv de Biserică şi de cele sfinte, ci se regăsesc adesea şi la cei care se declară creştini, care participă la slujbe, care au duhovnic… Căci efortul motivaţiei interioare, duhovniceşti, nu se face sporadic şi la întâmplare, ci se cere înnoit mereu. Ne aducem aminte în acest sens de cuvintele puse de Goethe în gura lui Faust: „Asta e încheierea cea din urmă a înţelepciunii: numai acela e vrednic de libertate şi viaţă, care şi le câştigă în fiecare zi!“ Iar „câştigarea“, spunem noi, nu presupune totuşi eforturi supraomeneşti, ci o vieţuire zilnică firească a omului harnic, începând cu rugăciunea, anafura şi aghiazma de dimineaţă, continuate cu munca făcută cu conştiinciozitate, printr-o bună drămuire a timpului şi cu discernământ în rânduirea priorităţilor.

Desigur, lipsa motivaţiei de a trăi a multor tineri, are multiple cauze. Dar una dintre cele mai frecvente, credem noi, este lipsa hărniciei, a cultului muncii susţinute. Omul harnic şi de bun-simţ este mereu motivat şi se luptă să trăiască firesc, chiar dacă familia şi societatea poate nu-l susţin, ba îi pun chiar piedici uneori. Cel leneş, comod şi dezordonat se va plânge mereu că este „ne-motivat“, şi va da vina tot timpul pe cei din jur. Desprindem de aici că munca, şcoala muncii - cum spunea Simion Mehedinţi, este sursă sigură de motivaţie. Iar acolo unde munca e însoţită de rugăciune, credinţă, nădejde, milostenie etc., motivaţia devine duhovnicească, viaţa însăşi dobândind, la rândul ei, sensul cel mai înalt: cel mântuitor.

Pentru că ne-am amintit de Goethe, cu geniala sa capodoperă, e bine să pomenim şi faptul că Faust ne oferă un exemplu revelator de regăsire a motivaţiei de a trăi, prin muncă cinstită, utilă semenilor. Câtă vreme a căutat doar cele trecătoare, avere nelimitată, ştiinţă cât mai vastă, filozofie, medicină, drept şi chiar teologie, angajamentul înfocat în politică şi traiul în plăceri, pentru care n-a pregetat să facă pact cu însuşi Satana (Mefisto), Faust a crezut zadarnic că va rosti liniştit „De voi zice clipei îmi eşti dragă, rămâi, nu zbura!“. Abia către bătrâneţe află el alinare, dar nu în avere şi în plăceri, ci în muncă: el seacă o mlaştină, o transformă în pământ arabil şi apără terenul cu un dig. Când vede lucrul isprăvit şi priveşte mulţimea de oameni forfotind pe acel petic de pământ, filozoful chinuit odinioară de îndoieli, înfrigurat de durerile iubirii, iar mai târziu ameţit de patimile politicii, exclamă acum mulţumit: „Clipei acesteia pot să-i zic: Rămâi, eşti prea frumoasă!“. În aceste momente, nici Mefisto nu-l mai poate tulbura, deşi îi aminteşte de pactul făcut cu el, zicându-i „Te-am prins! Acum vei muri şi sufletul tău va fi al meu!“. „Nu, răspunde Faust, moartea nu mă mai atinge. Eu voi muri, dar intru izbăvit în odihnă, împăcat cu mine însumi!“. Şi, într-adevăr, bătrânul închide ochii, cu inima plină de bucuriile unui rai fără de sfârşit…

Iată o excelentă traducere a cuvântului „motivaţie“, de care ne-am ocupat: împăcarea cu sine, prin muncă cinstită, după exemplul nemuritorului Faust. N-am vrea să se înţeleagă, desigur, că-l aşezăm pe Faust (respectiv, Goethe) înaintea sfinţilor Bisericii, a căror viaţă reprezintă, se ştie, exemple strălucite de credinţă, cinste şi hărnicie, la îndemâna tuturor. Dar „drama Faust“ ilustrează foarte bine, la rândul ei, atâtea „drame“ care se petrec sub ochii noştri, iar concluziile sănătoase rostite de autor prin glasul personajului său principal pot fi, de ce nu?, propriile noastre concluzii, după un vechi principiu latin, formulat excelent de Seneca: Quidquid bene dictum est ab ullo, meum est (Orice este bine spus de cineva, îmi aparţine).

* Pr. Vasile Gordon este prof. univ. dr. la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian“ din Bucureşti, specializarea Omiletică şi catehetică