Mult nevoitoarea monahie Zenaida Constantin de la Văratec

Stareţa Văratecului, stavrofora Iosefina Giosanu, a numit-o pe maica Zenaida Constantin († 31 martie 2012) călugăriţă model şi muceniţă pentru răbdarea aproape fără margini pe care a avut-o în drumul vieţii monahiceşti, unde a fost "fără cârtire" în slujirile rânduite, aşa cum îndeamnă de altfel rânduiala primirii marelui şi îngerescului chip al călugăriei. Sunt încă, slavă Domnului, astfel de monahi care-şi consacră întru totul viaţa slujirii Domnului. Ei nu mai găsesc hodină, nu caută ale lor, nu doresc răul, nu se bucură de nedreptate... De multe ori lasă deoparte pe cele ale Martei şi se îngrijesc doar de ale Mariei, alegând partea cea bună şi folositoare a vieţii acesteia trecătoare...

Stavrofora Teodora Popoaia, proinstareţă a Mănăstirii Durău, care a ostenit zeci de ani în cancelaria Mănăstirii Văratec, spunea şi ea despre monahia Zenaida că dorea să urmeze doar calea Mariei, lepădându-se de grijile lumeşti, aşa cum sunt monahii din istorisirile sfinte ale Ortodoxiei.

În marile mănăstiri, Văratecul în cazul nostru, unde vieţuiesc 400 de călugăriţe, alături de stareţă se ostenesc mult pentru bunul mers al lucrurilor mai ales câteva monahii nevoitoare, pricepute şi înţelepte, care nu mai trăiesc pentru sine, ci pentru alţii, într-o permanentă dăruire jertfelnică. De cele mai multe ori strădaniile lor nu sunt cunoscute de cei mulţi, dar constituie, totuşi, stâlpii pe care mănăstirea se sprijină. Ritmul zilnic dintr-o chinovie poate fi comparat întru câtva cu un stup de albine, unde se pare că-i tăcere doar în timpul nopţii, chiar dacă şi atunci cineva "lucrează" în linişte.

Multe monahii dorm mai puţin decât păsările cerului şi caută spre înălţimi, pentru a birui ţărâna de care noi, pământenii, suntem legaţi cu lanţuri puternice.

Aşa a fost în călătoria ei pământească monahia Zenaida Constantin, născută la 21 octombrie 1928 în Rădăşeni, acolo unde-i dulcele ţinut al merelor rumene şi al poamelor, nu prea departe de măiastra ctitorie a voievodului Ştefan-Tomşa de la anul 1611, biserică închinată Sfinţilor Mucenici Mercurie şi Ecaterina. În atmosfera duhovnicească a satului şi a părinţilor săi binecredincioşi Vasile şi Elena, tânăra Maria Constantin a crescut în frică de Dumnezeu şi ruşine faţă de oameni, alături de ceilalţi patru fraţi ai săi. A învăţat în satul natal şapte clase primare şi l-a întâlnit acolo pe vestitul arhimandrit Cleopa Ilie, care a poposit în Rădăşeni, împreună cu avva Paisie Olaru şi cu alţi părinţi duhovniceşti. Era perioada când rădăşenenii au pus mână de la mână şi au refăcut Mănăstirea Sihăstria, care trecuse prin încercările focului în acel an greu 1942.

Poate aşa a încolţit în inima ei curată focul iubirii pentru Hristos!

Şi-a îndreptat paşii spre Văratec în anul 1946 şi a fost primită de stareţa arhimandrita Irina Leca, fiind încredinţată ca ucenică monahiilor Zenaida Gâda şi Agripina Maxim, evlavioase şi deosebit de râvnitoare, originare şi ele din satul Rădăşeni. Calităţile deosebite au recomandat-o pentru înscrierea la Seminarul Monahal care a funcţionat mai întâi la Văratec, fiind ulterior transferată la Seminarul "Cuvioasa Parascheva" de la Agapia, pe care l-a absolvit în prima promoţie, din anul 1952. În timpul studiilor a fost preocupată de muzica psaltică şi de tipic, domenii pe care le va aprofunda mereu în viaţa de mănăstire. După absolvirea seminarului a fost numită de stareţa monahia Margareta Ocolescu casieră la cooperativa Arta casnică de la Văratec, până în anul 1960. Lucra şi la covoare, deprinzând bine această rocodelie monahală.

În anul 1957, la 26 septembrie, arhimandrita Pelaghia Amilcar a hotărât s-o călugărească, după 11 ani de noviciat (cercetare duhovnicească) şi i-a pus numele Zenaida. Tunderea în monahism a săvârşit-o protosinghelul Calinic Prisecaru, duhovnic al mănăstirii. La Văratec se mai osteneau consătence de-ale ei, una tot cu numele Zenaida (Gâda) şi alta Agripina Maxim, la fel de rugătoare şi bune la inimă, cărora le-a fost ucenică ascultătoare.

Fiind absolventă a Seminarului Monahal, a fost exceptată de nedreptul Decret 410/1959 şi nu a părăsit mănăstirea, aşa cum s-a întâmplat în cazul multor călugăriţe. Prin bunăvoinţa Stavroforei Nazaria Niţă, stareţa de mai târziu a mănăstirii, a lucrat o perioadă de timp la via Văratecului de la Cotnari. Deşi ascultarea a fost grea şi n-a avut voie să poarte uniforma monahală, s-a bucurat să rămână în spaţiul mănăstirii, mergând în fiecare duminică şi sărbătoare la biserica din Cotnari, unde înfrumuseţa slujba împreună cu monahia Onufria Nechifor (sora Ana Nechifor), peste ani şi ea stareţă a Mănăstirii Văratec. În aceeaşi perioadă, la via Mănăstirii Slatina de la Cotnari ostenea avva Paisie Olaru, care a constituit în perioada respectivă un real sprijin şi model de trăire pentru monahii încercaţi de vitregia vremurilor.

Revenind de la Cotnari a lucrat în administraţia mănăstirii până la pensionare (1988), mai întâi secretară (1961-1967) şi apoi casieră (1967-1988). Numirea ei în ascultarea de secretară a fost făcută prin adresa Mitropoliei Moldovei şi Sucevei nr. 9949 din 20 septembrie 1961, în prezenţa exarhilor Adrian Hriţcu şi Dionisie Velea, a stareţei arhimandrita Pelaghia Amilcar şi a consiliilor mănăstirii.

În anii 1961-1963 l-a avut duhovnic pe protosinghelul Nicodim Măndiţă, care a îndrumat-o cu multă acrivie pe drumul nevoinţelor călugăreşti.

În timpul stăreţiei arhimandritei Pelaghia Amilcar, şi din 1973 a stavroforei Nazaria Niţă, în Cancelaria Mănăstirii Văratec s-au ostenit mult trei călugăriţe: stavrofora Teodora Popoaia, monahia Hristofora Haidamac şi monahia Zenaida Constantin. Maica Zenaida a fost, după cum mărturisesc stavrofora Iosefina şi toate maicile care au lucrat împreună cu ea, un exemplu de corectitudine, demnitate, dăruire, smerenie, tăcere, blândeţe şi pricepere. A lucrat întotdeauna în interesul mănăstirii, în ascultare şi comuniune desăvârşite cu stareţele şi monahiile din conducere. Pentru o perioadă îndelungată de timp a făcut parte din cele patru consilii ale Mănăstirii Văratec: Duhovnicesc, Economic, Cultural şi de Judecată. Găsea întotdeauna cuvinte simple, duhovniceşti, împăciuitoare, irenice.

Deşi a fost mulţi ani implicată direct în coordonarea administrativă a mănăstirii, a rămas o călugăriţă de autentică smerenie, care vorbea puţin şi se ruga mult. Iubea nevoinţa tainică şi slujbele Bisericii, la care participa de la "Amin la Amin". De altfel a funcţionat ca tipicăriţă la biserica mare vreme de 20 de ani (1985-2005), învăţând surorile întru nevoinţă rânduielile liturgice, fiind nelipsită de la toate slujbele, cu o râvnă rar întâlnită.

La invitaţia maicii Nazaria Niţă, care a ostenit la Aşezământul românesc de la Ierusalim, a făcut o călătorie la Locurile Sfinte în anul 1972, nelipsind nici acolo de la slujbele bisericii româneşti. Tinerele uceniţe mărturisesc că niciodată monahia Zenaida n-a refuzat pe cineva, avea răbdare peste măsură, căuta pacea şi nu răsplătea răul cu rău. Mai mult, n-a vorbit împotriva cuiva şi a suferit pe nedrept ani mulţi, "cu răbdare de martir", cum remarca stareţa Iosefina. Pentru lupta cea bună cu care s-a luptat mereu a întâmpinat multe ispite, printre care şi încercarea cu flăcările care erau să-i mistuie casa. A spus şi atunci, ca Iov altădată, Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Lui binecuvântat şi s-a străduit să refacă, la bătrâneţe, sălaşul modest unde-şi ducea zilele. A locuit o vreme la maica Cecilia Ciofoae şi a fost îngrijită cu multă dragoste de uceniţele de la stăreţia mănăstirii, în timpul unei grele suferinţe.

Un alt aspect deosebit de important din viaţa maicii Zenaida este cel legat de popasurile de odinioară în casa sa ale scriitorului Nicu Steinhardt (monahul Nicolae de mai târziu) şi ale prietenului său apropiat Dinu Pillat (asistentul lui G. Călinescu), datorită căruia scriitorul a primit lumina Botezului (după cum mărturiseşte fiica lui, Monica Pillat, reputată anglistă). O amintire mai puţin cunoscută din timpul peregrinărilor prietenilor Steinhardt-Pillat în casa maicii Zenaida spune că alături de casa ei locuiau monahiile Epraxia Mălău (sora cuviosului Vichentie Mălău) şi Laurenţia Beu. Erau sărace şi mergeau toată vara la pădure, aducând câte o sarcină grea de lemne în spate. Într-o seară erau istovite şi le-a văzut de departe Nicolae Steinhardt, care a ieşit în întâmpinarea lor şi le-a ajutat. În chiliile Mănăstirii Văratec, Dinu Pillat a învăţat iertarea. După anii grei de temniţă, când s-a întâlnit, din întâmplare, pe stradă cu torţionarul său care îl bătuse de multe ori şi-l umilise, credinţa totală, învăţătura creştină şi trăirea profundă l-au îndemnat să-i spună deschis şi simplu: "Te iert". Ulterior, torţionarul s-a sinucis. Chinuitorul nu avea puterea şi iubirea pe care Dinu Pillat le-a învăţat şi în chiliile maicii Zenaida. Călugăriţa însă n-a prea vorbit despre aceste taine, ca şi despre altele, pe care le-a păstrat în mare smerenie, cum îi şade bine unui călugăr.

Chiar dacă uneori se ştiu puţine lucruri despre astfel de oameni modeşti, trebuie să amintim adeseori că mănăstirile şi marile instituţii se bizuie în general pe devotamentul lor exemplar.

Astfel de oameni se bucură însă în Ceruri, acolo unde plata lor este mare şi unde bucuriile sunt netrecătoare, veşnice.