Mulţimea vidă

După cum există un extaz al împlinirilor sufleteşti, se pare că putem afla şi o euforie a decăderii şi promiscuităţii. Nu ne scânteiază ochii doar când trăim o stare înălţătoare. Dimpotrivă, am început să avem trăiri subtile atunci când simţim în nări miasma fetidă a mocirlei care se înfiltrează prin pereţii tot mai fisuraţi ai unei existenţe precare. Oriunde ne aflăm, încercăm să promovăm o logică, o ierarhie a valorilor, o normă a bunului simţ. Ieşim din casă încrezători că vom fi respectaţi şi înconjuraţi cu o anumită căldură de către ceilalţi. Însă, la bilanţul zilei, ne dăm seama că nu am întâlnit nici un om frumos în peregrinările noastre prin lume. În loc de zâmbete, am văzut rânjete. În loc de o vorbă cuviincioasă, am auzit înjurături scrâşnite printre dinţi. Ne înconjoară privirile suspicioase, rostirile în doi peri, ghionturile celor care vor să fie mereu mai în faţa noastră, şmecheria ridicată la rang de inteligenţă, cenuşiul carapacelor în care oamenii de bună credinţă se ascund, uneori laş, ferindu-se de respiraţia urât mirositoare a vulgului. Unii dintre noi am renunţat de mult să mai aprindem lumânarea lui Diogene, cea detectoare de oameni. Ne-am resemnat în butoaiele care ne încorsetează tot mai mult sufletul, făcându-ne să respirăm tot mai greu într-o atmosferă viciată. Am vrea să întâlnim un prieten în furnicarul care împânzeşte străzile marelui oraş. Nu-l găsim, şi atunci parcă ne apucă o dorinţă imperioasă de a îmbrăţişa un necunoscut căruia să-i mângâiem fruntea şi să-i spunem: „Ce bine îmi pare că te-am regăsit, prieten al meu!“ Aşa, pur şi simplu. Îl vom enerva, îi vom provoca dezgust sau poate doar surprindere şi un zâmbet de om stânjenit. Nu va şti că noi căutăm strângerea de mână care să ne redea încrederea că merită să trecem dincolo de colţul străzii. Ca atunci când păşeşti pe pietrele înşiruite pe albia unui râu, pentru a ajunge pe malul celălalt, tot aşa avem nevoie în drumurile noastre de câte un prieten a cărui încurajare să ne dea emoţia ce naşte sentimentul utilităţii şi dorinţa de a merge mai departe. Dar nu-l găsim. Între semeni, nu se află nimeni care să ne semene. Şi atunci, începem să ne întrebăm dacă nu cumva e ceva în neregulă cu noi. Poate că singurătatea noastră e rodul unei inadaptabilităţi la societatea care se transformă într-un mod nefiresc pentru percepţia noastră. Ce avem de făcut? Ne păstrăm miza pe valorile morale în care credem, dar care par a ne înstrăina de mediu, sau „socializăm“ cu majoritatea care dictează? Renunţăm la senzaţia inconfortabilă de corp străin respins de către organismul social, pactizând cu el, sau rămânem fideli principiilor noastre? S-ar putea să ne placă baia de mulţime. S-ar putea să ne bălăcim cu entuziasm în oceanul de meschinării, de mici plăceri ale vieţii. Probabil că ne-am simţi bine într-un loc în care nimeni nu speră nimic, de teama de a nu fi dezamăgit. Ne-am lăsa ademeniţi de lâncezeala celor cu un orizont de aşteptări restrâns la nivelul unei beri băute seara, în faţa bălăcărelilor televizate. De ce să cauţi, de ce să afli, de ce să gândeşti, de ce să iubeşti, de ce să te salvezi? Viaţa e simplă, trăieşte-o simplu, în mici beţii şi certuri sterile de mahala. Iată alternativa oferită nouă, celor care trăim sentimentul înstrăinării. Dar nu e nimic altceva decât masca unor nisipuri mişcătoare. Dacă veţi fi puşi cândva în ispita de a călca acolo, gândiţi-vă la cuvintele psalmistului: „Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor“ şi „Nu am şezut în adunarea deşertăciunii şi cu călcătorii de lege nu voi intra“. Veţi găsi astfel calea pe care vă vor aştepta mâinile prieteneşti, dătătoare de curaj.