Mulţumesc?!

Cine spune „mulţumesc!“ şi când? Oricine este bine-crescut şi aproape cu prilejul fiecărui act de comunicare din viaţa de zi cu zi. Dar nu la acest aspect general de civilitate vrem să ne referim, ci la raporturi diurne la care ne obligă intrarea într-un magazin oarecare.

Doar prea puţine dintre vânzătoarele de la magazinele alimentare pe care le frecventez, printre care şi dugheniţe, aşadar foarte… particulare, ce prezintă avantajul de a fi deschise chiar duminica dimineaţa, găsesc de cuviinţă să folosească această formulă de minimă politeţe la despărţirea de cumpărător. Şi, dacă nu te mai miri când este vorba de persoane mai în vârstă, care au… educaţia vechilor „Alimentare“, situaţia se schimbă atunci când te afli faţă în faţă cu tinere vestale din noile sanctuare ale lui Mercur, alese „pe sprânceană“, după un suflu… european, pe care s-ar cădea să-l şi onoreze.

Unele vor fi fiind absolvente de facultate ce nu şi-au găsit altă slujbă, altele pot avea doar liceul „la bază“, dar aproape toate pare că şi-au interzis zâmbetul (chiar dinainte de… criză!), iar din vocabularul comunicării cu clienţii şi-au suprimat formula „mulţumesc!“, care, în ambalajele sonore „Merci!“, „Danke!“, „Thank you!“ (ultima întoarsă cu semnificativă schimbare de accent: „Thank YOU!“) etc., marchează agreabil, pe alte „meleaguri“, despărţirea dintre vânzător şi clientul său, măcar ca o „nadă“ pentru reîntâlnirea sub semnul intereselor reciproce.

La ce te poate duce gândul dacă poţi face comparaţia şi dacă ţii seama de tipul de relaţii comerciale pe care, fără vina lor, l-au cunoscut, în nu prea îndepărtata lor copilărie, vânzătoarele de vârstă medie, ultragiate parcă de participarea la schimbul marfă - bani, practicat în silă, ca într-o vremelnică sală de aşteptare dintr-o gară, în care un halat (chiar cu ecuson) pare a fi doar o manta de vreme rea? Aşteptând, uneori, să ţi se acorde atenţie (chiar în situaţia de singur client), poţi să meditezi la regretabila denaturare semantică a vocabulei comerţ, termen împrumutat în română din franceză, italiană sau/şi germană. Dar, în toate aceste limbi, se porneşte de la un lat. commercium, care nu însemna numai (luând-o morfologic) cum („cu“) # merx, -cis („marfă“), ci şi „legături, raporturi“, sens derivat păstrat, în linie directă, prin texte medievale şi, apoi, prin contactele dintre limbile ce au beneficiat de acelaşi patrimoniu, în italiană (unde există, de exemplu, sintagma „comercio epistolare“), în franceză (cf. „entretenir un commerce dâamitié avec quelqâun“), sau în germană (în haină regională, Kommers înseamnă „relaţii cu prieteni sau cunoscuţi“, iar în argoul studenţesc - „banchet“).

Ţinându-ne în frâu tentaţia de a le servi partenerelor de dincolo de tejghea asemenea informaţii, în fond inutile, putem încerca să le scuzăm prin împrejurările din sfera comerţului în care au crescut. Poate, ţinute de mânuţă de mămica, stând la rânduri la care se „dădea“ câte o pungă de cartofi, „raţia“ lunară de carne de pasăre sau alte componente ale alimentaţiei „raţionale“, li s-au înregistrat pe hard-ul subconştientului cuvintele adresate atunci doamnei „gestionare“: „Mulţumesc frumos, Doamna (cutare)!“, „Sărut mâna!“ (chiar dacă nu era o cunoştinţă). Pentru că, nu-i aşa, „căpătase“ (chiar dacă pentru bani) ceea ce se „dădea“ în locul şi momentul respectiv. Eventual din mărfurile „dosite sub tejghea“, ca să nu mai vorbim de luxul celor „refuzate la export“!

Şi, totuşi, până la urmă, într-un magazin, cine spune „mulţumesc!“ şi, în fond, ce înseamnă acest cuvânt? Ne propunem să revenim.