Muncă și curaj

Puterea corozivă a lucrărilor zilnice poate fi imensă. Viața citadină se reflectă mai ales în calendarul care ne ritmează muncile. Fiecare dintre ele ne cere timp. Ca nisipul printre degete scapă timpul activităților diverse. De parcă nu ar fi de ajuns, muncile pe care le avem de făcut ne pot atinge viața interioară și ne pot altera rela­țiile. Munca de care suntem afec­tați este cea care se apropie de noi din viitor, cu o armată de îngrijorări și angoase. Ușor de tot omul devine prada inocentă a furtunilor emo­țio­nale declanșate în interior.

De aceea, în fața sarcinilor concrete, este necesară o atitudine pragmatică: le desfaci pe cât posibil de încărcătura emoțională care le însoțește. Dar, pentru asta, este nevoie în primul rând de curaj: o virtute care, la fel ca toate celelalte, se naște și se dezvoltă mai întâi în inimă. Este posibil ca în anumite cazuri privilegiate, atunci când decide Dumnezeu, harul curajului se poate revărsa deplin asupra unora care niciodată nu l-au cunoscut înainte.

Față de curaj există și o atitudine ascetică. Asceza are două componente esențiale pe care le putem identifica mereu: disponibilitate totală față de Dumnezeu și lucrarea Lui, dublată de efortul personal. Ambele cu conștiința că, deși faci tot ce poți, cuvântul ultim este al Domnului. Fără vreo ga­ranție totală, faci tot ce poți și aștepți neîncetat harul.

Tandemul dintre dar cu totul gratuit și efort este valabil și în cazul curajului. Îl cultivi ascetic în lucrurile mici, zilnice. Alegi să începi mereu cu ceea ce nu îți place, ceea ce ai vrea să lași pe mai târziu. Omul este o ființă care amână. Uneori la nesfârșit. Amânarea te face să trăiești în permanență într-un interval nedefinit. Amânarea este frica de a coborî din potențial în concret. Cu cât mai indefinit poten­țialul, cu atât contemplarea posibili­tăților este mai satisfăcătoare și reducerea lor prin actualizare este mai grea. De aceea amânăm. Cioran scria în Caietele sale: „Pro­cras­tinație. Nu respir decât atunci când las lucrurile pe mai târziu. Această senzație de libertate este însă efemeră; se preface repede în remuș­care și mă apucă disperarea că nu am făcut lucrul pe care ar fi trebuit să îl fac, chiar și fără a crede în el”.

Ieșirea din cercul libertăților efemere și al disperărilor se face prin curajul ascetic; încordarea lașilor și a nevolnicilor, care strâng din dinți și merg mai departe.

De îndată ce o muncă a fost făcută, nu mai merită nici un fel de atenție. Poate ușor să se transforme în materie primă pentru regrete, reproșuri sau nostalgii.

Curajul ascetic nu este doar acela de a aborda frontal muncile dificile, ci și de a te despărți rapid de ele odată ce au fost făcute.

Curajul (ascetic sau nu) pregă­tește drumul pentru libertate.