Muzeul Carului Mare

Pe bunica mamei a prins-o bătrânețea cu nunta amânată. Îi promisese bărbatul că-i cumpără rochie de mireasă, dar, luat mereu cu tot felul de treburi, uitase.
Într-o zi, bunica mamei a văzut coborând din cer un păianjen, care i-a spus: Nu mai fi tristă! O să țes eu pentru tine o rochie albă, cum n-a avut nici o altă mireasă din lume!
Și, într-adevăr, așa a făcut.
Doar că trebuia să urce pe acoperișul casei și să pândească momentul când se apropia Carul Mare de pământ, ca să poată sări în el, fiindcă păianjenul cerului îi lăsase rochia acolo. O vedea de jos, din bătătură, strălucind în lumina lunii. Era, își dădea seama, croită dintr-o mătase mai albă decât era Calea Lactee.
O probase, când fusese gata, însăși Maica Precista, care era mai bătrână decât străbunica, și-i venise bine. Văzuse chiar dumneaei asta. Și văzuse și străbuni­cul, care tocmai se-ntorsese din război.
Ptu, să nu-ți fie de deochi!, a zis el, crezând că e nevastă-sa. N-ai îmbătrânit deloc, femeie!
S-a mirat când a dat cu ochii de femeia bătrână din pragul casei, care semăna leit cu străbunica.
E din cauza rochiei, a zis ea, privind în pământ de rușine.
Păi, să mergem atunci s-o luăm!, a prins curaj străbunicul, rezemând scara de loitra Carului Mare.
Se strânsese lumea ca la bâlci în curtea noastră. Și veniseră și lăutarii. Puteai să juri că e nuntă! Doar că lipseau mirele și mireasa.
I-au descoperit aproape de miezul nopții sus, în car. Și-au urcat, cam pe la al treilea cântat al cocoșului, și ei, oamenii din sat, urmați, se înțelege, de muzicanți!
Întrucât le cam venise timpul să se mute de tot în cer, n-au mai coborât dimineața pe pământ. Au rămas și ceilalți cu ei, împreună cu lăutarii, care s-au auzit ani de zile cântând.
Ca să se poată termina nunta bunicilor mamei, a fost nevoie să înceapă nunta bunicilor mei, ce s-a întâmplat, tot așa, când ei erau foarte bătrâni. Abia au reușit să urce în Carul Mare, unde îi așteptau mesenii și taraful.
Pe mama a apucat-o cheful să se îmbrace în mireasă tot la vârsta bătrâneții, suind alături de tata în car, taman când se pregăteau să părăsească această lume. N-au mai coborât nici ei pe pământ. La ce?!
Mai cu seamă că nu li s-a părut nici o clipă că ar fi plecat de acasă. Nici unuia dintre ei. Și asta deoarece Carul Mare a rămas, în tot acest timp, pe loc, adică deasupra casei noastre, unde poate fi văzut și acum.
Datorită lui am transformat locul în muzeu. Este cel mai mare muzeu din lume, chiar dacă se găsește într-o curte mică de țară.
Cel mai important lucru pe care poți să-l vezi aici e cum se mută rochia aceea albă de demult din mireasă în mireasă, ajungând cu mutatul până în zilele noastre. De aceea și simt cei care trec pragul muzeului că respiră un aer de dragoste mereu proaspăt. Dintre florile din grădină se vede cel mai bine totul. Cu condiția să închizi ochii când privești. Dacă e să mă întrebați de ce a ales Carul Mare să nu mai plece de deasupra casei în care m-am născut, cred că datorită căruței din curte, care a fost a bunicului mamei, apoi a bunicului meu, după care a tatei. Îi aud uneori vorbindu-și în șoaptă. Sunt nopți în care chiar le înțeleg vorbele. Nu vi le spun, fiindcă s-ar putea să nu mă credeți.
Privită din cer, căruța pare îmbrăcată în mireasă. Păianjenii pământului n-au stat degeaba, arătându-le celor din cer că sunt la fel de pricepuți ca ei.
Curând, sunt cât se poate de sigur de lucrul acesta, căruța din curtea noastră se va ridica de la pământ. După aceea, Muzeul Carului Mare își va schimba locul în care se află acum, umblând, cu casa de sub el, cu tot, te miri unde prin lume!