Muzeul „Ion Irimescu” din Fălticeni la ceas jubiliar

În 2025 s-au incrustat pe răbojul timpului 50 de ani de când sculptorul Ion Irimescu a donat orașului izvoarelor sale, Fălticeni, cea mai mare parte a întinsei sale creații sculpturale. În 10 februarie 1975 se inaugura în monumentalul Palat al vornicului Alecu Botez-Forăscu, fostul sediu al Prefecturii județului Baia, Colecția de Artă „Ion Irimescu”, devenită muzeu în 1977. La acest jubileu, lăcașul muzeistic fălticenean, unul dintre cele mai mari așezăminte de artă sculpturală din Europa, îți dăruiește ceea ce creatorul își dorise, un portret atotcuprinzător al acestei figuri proteice a artei tridimensionalului de la noi.

Intri în Muzeul de la Fălticeni ca într-o pădure. Nu a pietrelor megalitice de la Stonehenge, care nu au glas. Aici codrul e foșnitor. Corala te învăluie cu toate vocile într-o euritmie a formelor și sonurilor. În bronz sau piatră, în lemn ori ceramică, sculpturile lui Ion Irimescu vorbesc, pentru că părintele lor, când le-a plămădit, dăruindu-le ceea ce avea mai de preț din ființa sa, le-a hărăzit și cu darul vorbirii, ca să le spună celor care se ivesc în calea lor cine a fost el, Creatorul. Și o fac, oficiind precum slujitorii altarelor. Catedrala aceasta, care-i Muzeul de la Fălticeni, are un altar sui-generis anume conceput de meșter, în care el a așezat, ca în jurul mesei sfinte, pe cele mai dragi odrasle ale sale, sculpturile în bronz, materialul predilect în care a simțit că ceea ce gândul lui gândise căpăta, trecut prin focul cuptoarelor, nu doar strălucirea flăcărilor mereu arzătoare, dar și glăsuire de clopote de aramă cu viță de argint, pornind în stoluri de paseri din turnuri de clopotnițe către necuprinderile lumii. Într-unul din pereții Altarului, sculptorul și-a scobit o firidă în care stă ca un sfânt, îmbrățișând smerit turma și grijindu-se să țină rânduiala, să plinească porunca, cuvântând pre limba frumuseții inseminată în gena lor.

În modelarea aliajului, Ion Irimescu atinge înălțimi nebănuite. Compozițiile sale, ilustrând marile teme abordate într-o carieră strălucitoare, precum muzica, maternitatea, se disting prin impecabila șlefuire a formelor, prin armonia liniei, prin stilizare și esențializare rafinată, ce nu-l îndepărtează de natură, marea sa sursă de inspirație, dar îl înscriu pe orbita modernității timpului său. Lucrările din cuprinsul expoziției probează virtuțile sale de continuator al înnoitorului sculpturii universale, care a fost Brân­cuși, așa cum credea însuși Ion Irimescu.

În compozițiile și portretele în bronz se aude susurul unei muzici care își înalță horbota de sunete aromitoare și seducătoare, încântând privirea, sufletul, mintea, generând admirație pentru meșterul faur, dăruitor al unor frumuseți cum multe nu-s. Tăcerea bronzurilor măiestru modelate de Ion Irimescu e una grăitoare de sentimente, trăiri, pentru că metalul rece a devenit, prin mâinile cele zămislitoare, ființă ca fapt de artă. O înrourare încântătoare învăluie toate aceste personaje cu aură totemică, ce duc cu gândul la „Himerele” mentorului său Dimitrie Paciurea. E o stare cu pulsiuni de transcendent. Pulsează dogorâtor de sub roșurile cu degradeuri ale celor mai multe statui, ori șoptitor în creațiile pe care meșterul le-a cuprins într-un moar negru, preluând ceva din plasticitatea artei sculpturale africane. Respiră în asemenea piese duhul viziunilor negritudinii artistice, trecute însă prin matca proprie, dobândind pecete inconfundabilă și grație acelui modelaj al perfecțiunii polisajului, ce soarbe lumina. Aceasta devine o a patra dimensiune a modului de exprimare plastică, procedând în maniera lui Rodin, a cărui lecție și-o însușise exemplar cu prilejul șederii la Paris, în anii 1930-1933, ca bursier al Școlii Române de la Fontenay-aux-Roses. Compozițiilor, plăsmuite mirabil, cu unduiri rapsodice, delicate, parcă imponderabile caligrafii, glăsuind metaforic despre sentimente în arpegii cu un ambitus înalt, când grav, când suav, li se alătură portrete semnate de Ion Irimescu. Sunt creațiile unui portretist de forță, care, fără a se îndepărta de model, izbutea să confere unicitate personajelor sale prin luminarea a ceea ce aveau caracteristic caracterial, psihologic, în expresii memorabile. Toate aceste bronzuri sunt înlănțuite într-o horă sui-generis, rotită în spațiul sacral de expunere. E copleșitoare senzația de mișcare, una a sunetelor, a sonurilor arămite, argintate, compunând un Recitativ al formelor, cu lumini și umbre, cu goluri și plinuri, armonios alternate. Se succed acorduri de orgă cu cele de lăută într-o magie a luminii, acea lumină chemată savant, cum s-a mai remarcat, să modeleze formele întru desăvârșire. Sunt, potrivit remarcilor fine ale lui Eugen Simion după vizitarea Muzeului de la Fălticeni, „figuri care lasă impresia că stau de vorbă cu Dumnezeu într-o eternă dimineață a lumii”.

Într-adevăr, în acest templu al sculpturii, care este Muzeul de la Fălticeni, operele lui Ion Irimescu vorbesc despre un demiurg de o vitalitate excepțională, cum remarca Amelia Pavel, subtil hermeneut al artelor frumoase. Creația sa are aproape durata unui veac. E un interval de timp uriaș în care s-au manifestat toate curentele secolului al XX-lea și a avut loc o schimbare la față revoluționară a plasticii. Sculptorul a încercat să pătrundă tâlcurile acestor noi modalități de exprimare artistică, dar nu s-a supus nici uneia, ci a preluat, creator, tot ceea ce corespundea temperamentului și modului propriu de a vedea arta, înnobilându-l. A fost statornic în această privință. Și-a urmat nesmintit drumul, construindu-și discursul propriu, vorbirea ce-și torcea firul din miezul uceniciei cu Dimitrie Paciurea. Adăuga, după un sever examen critic, ceea ce nu era contrar gândirii sale artistice. Niciodată nu proceda mimetic. Integra ceea ce putea reprezenta cu adevărat o înaintare în planul mesajului și al expresiei. De fiecare dată, contagiunea aceasta era menită să-l ajute în aspirația sa creatoare covârșitoare, să transmită prin ceea ce făurea simțămintele, trăirea sa, să-i bucure pe semenii săi, spre care se îndrepta cu sufletul deschis, poftindu-i să se bucure de miracolul dumnezeiesc al acestei lumii. Și acești semeni, care pășeau în muzeu, pe „limanul” lui, se desprindeau parcă de contingent și umblau fascinați pe tărâmuri în egală măsură ale realului și imaginarului, sub puterea unei seducții pe care doar demiurgii o pot face palpabilă. Lucrările de pe acest fabulos plaur, purtat de ape, într-o frisonantă călătorie, plineau ceea ce le ceruse părintele lor, care le lăsase cu limbă de moarte misiunea de a le vorbi despre dânsul. Ascultând povestea meșterului, vizitatorii, privind cu o curiozitate tot mai mare ceea ce meșterise artistul, descopereau uluiți că în aceste creațiuni de cele mai felurite forme și culori sălășluiau, călătorindu-se către ei, propriile stări, bucuriile, neliniștile, extazul, dar și spaimele. Avea loc ceva ce gândul nu gândește, o deschidere a cămării sufletești, o proiectare în lumină a ascunzișurilor, ceea ce arar se întâmplă. Era puterea artei, a transfigurării, a însuflețirii dăruite prin talant la venirea pe lume.