Muzica, factor de educaţie în viaţa tinerilor (2)

În educaţie, şi chiar în instruire, se obţin rezultate superioare când gradul de apropiere sufletească faţă de copil sau tânar este mai mare. Nivelul de interrelaţionare cu aceştia este diferit de la caz la caz şi aceasta depinde şi de gradul de dezvoltare afectivă a „partenerului“.

Dacă la ţară copiii sunt sensibilizaţi de arta populară şi mai ales de frumuseţile naturii, care le ies în cale la tot pasul, copiii crescuţi la oraş, între zidurile gri ale blocurilor şi pe asfaltul dur al străzilor, trebuie să fie sensibilizaţi obligatoriu prin mijlocirea artelor.

Părintele Nicolae Steinhardt spunea că „arta este dorul de Dumnezeu“. Fiecare copil, odată ce a fost botezat, primeşte, la modul virtual, un sâmbure de sfinţenie, care devine din acel moment un ideal al existenţei sale de creştin. Omul sensibil este mai înarmat, mai pregătit pentru greutatea urcuşului cerut de această devenire divino-umană.

Însuşirea ideilor morale şi apoi conduita morală sunt susţinute de trăirile şi sentimentele copiilor. Neglijarea dezvoltării afective a copilului este o mare greşeală. „Din aceeaşi floare, albina scoate mierea şi şarpele veninul“, spune un proverb. Nu orice fel de muzică este binefăcătoare, după cum nici orice ciupercă nu este comestibilă. Încă din Antichitate se făcea distincţie între muzica benefică, recomandabilă, şi muzica malefică, de evitat. În funcţie de starea de spirit a „consumatorului“, de cultura şi preferinţele sale, de temperamentul acestuia variază şi genul sau felul „muzicii benefice“; ea poate fi muzică religioasă (monodică, psaltică, polifonică, armonică etc.), muzică populară sau creaţie cultă (vocală, instrumentală, solistică, orchestrală), muzică de divertisment etc. Pentru a rămâne în sferă benefică, oricare dintre aceste muzici nu trebuie să abuzeze de disonanţe, de stridenţe, trebuie să fie melodioasă, relaxantă sau, dimpotrivă, antrenantă şi cu o armonie plăcută. Depăşirea însă a unor praguri de intensitate, practică des utilizată de anumiţi tineri, transformă treptat orice muzică benefică în muzică malefică, pe măsura sporirii decibelilor. „Muzica e rugăciune, muzica este balsam,/ Dar poate fi şi otravă ascultată tam-nesam“ (Ion Brâncoveanu).

Înzestrarea nativă a copilului este polivalentă, dezvoltarea sa depinzând de sensul dat prin educaţie. Prin conţinutul de idei al cântecelor şi mai ales prin puterea de impresionare a muzicii se poate realiza o educaţie corectă şi durabilă. Din tematica variată a cântecelor, cu referiri la viaţa plantelor, insectelor, animalelor, la anotimpuri, părinţi şi prieteni, cu prezentări directe sau metaforice, învaţă copiii să fie buni, generoşi, corecţi, curajoşi, modeşti, demni, iubitori de familie, de ţară şi de Dumnezeu, căci „Dumnezeu este iubire“ şi iubirea „dospeşte“ frumos la copiii sensibili şi bine îndrumaţi. „Cine se roagă cântând se roagă de două ori“, adică îşi dublează intensitatea participării prin potenţarea trăirilor sale de către puterea de înrâurire a spiritului prin muzică. În plus, cântatul în cor creează o coeziune a colectivului, un unison de suflete, care îl face pe fiecare membru al acestuia mai sociabil, mai tolerant, mai altruist, într-un cuvânt mai uman. Compozitorul Alexandru Paşcanu consideră „corul ca pe o orgă umană, cu coarde vocale, acţionate prin nişte clape numite suflete“.

Practica „tratării“ cu muzică depăşeşte sfera educaţiei copilului, ea regăsindu-se şi în medicină (meloterapia), în industrie, unde sporeşte productivitatea muncii, şi în agricultură, regnul animal şi chiar cel vegetal fiind stimulate sau, dimpotrivă, stresate până la dispariţie de caracterul şi decibelii muzicii cu care sunt „tratate“. Efectul muzicii asupra copilului şi a tânărului, fiinţe superioare, este infinit mai mare şi lumea civilizată, cu o evoluţie conştientă şi nu anarhică, ţine seama de acest adevăr.

Dacă cei ce se ocupă de creşterea recoltelor, a animalelor, a păsărilor etc. fac cursuri de agricultură, de zootehnie, de apicultură, de piscicultură etc., viitorii părinţi, cei ce se vor ocupa zilnic de creşterea celei mai preţioase investiţii - copilul - ar trebui să facă obligatoriu cursuri de anatomie, de psihologie a copilului, de pedagogie preşcolară şi şcolară, de educaţie morală etc. Atunci ar învăţa şi ei, printre altele, despre puterea de influenţare a exemplului personal, despre concordanţa dintre cerinţele adresate copilului şi faptele părintelui, fapte care, de prea multe ori îl confirmă pe profetul Iezechiel (18, 2): „părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii“. Nicolae Iorga are o cugetare în care zice: „copilul nu datorează părintelui viaţa, ci creşterea“, înţelegând prin „creştere“ educaţia primită în familie în vederea devenirii sale umane. De crescut, în sens biologic, creşte orice vieţuitoare, însă numai omul trebuie să primească şi hrană educativ-spirituală ca pe o necesitate sine qua non.