Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
(Ne)firesc, evident şi normal
Imaginea-cadru a Evangheliei Duminicii a 6-a după Paşti creionează un contrast izbitor între lumina pe care Mântuitorul o dăruieşte unui orb din naştere, făcându-l să vadă, şi invidia întunecată a fariseilor care nu acceptă această minune şi care nu-l iubeau pe Iisus când El vindeca pe cei bolnavi.
Fariseii s-au trezit în faţă cu un om pe care îl dispreţuiau, cu un cerşetor orb (vindecat) fără şanse în elita socială a vremii, pe care îl chestionează cu o insistenţă ce confirmă mai curând că demersul lor nu era de a verifica eventuala minune, ci de a o exclude cu orice preţ. Era o luptă cu evidenţele greu de primit.
Într-o radiografie imediată, orice cititor sau ascultător al cuvintelor acestui fragment evanghelic ar trage uşor concluzia că în faţa unor astfel de evidenţe nu poţi să tragi cortina doar de dragul impunerii propriei tale dreptăţi, propriei tale normalităţi, propriei tale convingeri în ceea ce priveşte statutul şi standardul social. Tocmai această privire rapidă (superficială) a evidenţelor realităţii împrumutată cu succes în societatea contemporană semnalează faptul că şi omul zilelor noastre îşi construieşte propria dreptate, propria normalitate, doreşte să o impună şi celorlalţi cu orice chip, şi mai mult decât atât, nu este dispus să cedeze nici în faţa dreptăţii lui Dumnezeu. Cuvintele „normal“ şi „firesc“, derivatele şi reversurile lor sunt foarte discutate astăzi. Te încadrezi în prototipul „normalităţii“ de azi doar dacă eşti conectat la puseuri exclusiviste, spectaculoase şi foarte diferite.
Trăim o minimalizare a standardelor din dorinţa de a se impune o normalitate, de cele mai multe ori împotriva firii. Circulă atâtea curente în societate, încât dacă omul nu ia seama, nu ştie până unde poată să cadă, până unde poate să pătimească sufletul său. Modul în care se comportă oamenii astăzi, felul în care se îmbracă, modul indiscret de a se afişa în orice fel nu mai deranjează aproape pe nimeni şi e sprijinit pe chipul succesului branduit, publicitat, îmbrăcat în haina orbitoare a luminii de ecran, care permite orice şi care acoperă orice.
Credem că ne aflăm într-o stare de normalitate, într-o stare de sănătate optimă, raportându-ne la nişte standarde amăgitoare ale acestui veac grăbit şi dezordonat, a cărui realitate a lucrurilor şi ierarhie a priorităţilor este devastată de tot soiul de etalări moderne, nivelată aproape uniform de lipsa bunului-simţ şi proiectată tendenţios prin mass-media necreştină.
Adesea trăim impresia că se neagă lucrurile cele mai fireşti, cele mai simple, trăim impresia că se vrea ca oamenii, în special tinerii şi copiii, să fie nişte înfrânţi de la bun început, nişte predaţi de bunăvoie. Imaginea înşelătoare creată constant că oricine poate orice, că orice măr face şi pere este o lucrare meschină prin care se lasă impresia că, de fapt, nu există luptă duhovnicească şi că nu e necesară o astfel de luptă. Patimile sunt proclamate normalitate şi nu se pune problema ca cineva să lupte împotriva patimilor (poate doar cei puţin ciudaţi), ba mai sunt şi votate.
Într-o Europă majoritar creştină se votează cu entuziasm păcatele Sodomei şi Gomorei îmbrăcate şi învăluite în chipuri şi forme nefireşti, forţate, împotriva oricăror evidenţe ale firescului.