De mic copil, poveștile îmi desenau lumea, iar frumuseţea lor părea să curgă din gura celor mai în vârstă ca un izvor fără sfârșit. Basmele, sărbătorile, legendele erau ca niște fire de aur pe care doar Dumnezeu știe de unde și cum le țeseau. Le ascultam fascinat și, cu trecerea anilor, am început să le notez într-un caiet simplu, al cărui cotor păstrează acum povara celor 60 de ani trecuți peste el. În filele lui s-au adunat amintiri, poezii și mărunțișuri aparent irelevante, dar care pentru mine poartă sufletul copilăriei.
„Ne informăm despre Domnul Hristos, ca să ne facem o legătură cu El“
Credinţa noastră creştină este o credinţă care ne angajează practic. Noi nu ne informăm despre Domnul Hristos doar aşa, ca să ştim ceva despre El, ci ne informăm despre Domnul Hristos, ca să ne facem o legătură cu El. În creştinism, mântuirea nu se realizează prin puterile omului, chiar dacă mântuirea este - zicem noi - un proces de înaintare în viaţa duhovnicească, în primul rând de eliberare de păcat, de eliberare de neştiinţă şi de necredinţă; este un proces de înaintare în viaţa duhovnicească nu atât prin puterile omului, ci, mai ales, prin intervenţia lui Dumnezeu. Totuşi, are şi omul partea lui de contribuţie. De aceea, în termeni teologici, se spune că mântuirea este o faptă „teandrică“, adică ceva în care se întâlneşte Theos - Dumnezeu - cu andros - bărbatul -, adică un om angajat spre bine. Deci, mântuirea este o faptă teandrică, este mai ales un proces teandric. Când ne gândim la mântuire, ne gândim la o parte a urcuşului duhovnicesc care, în general, este considerat ca având trei trepte: mântuirea, desăvârşirea şi îndumnezeirea.



.jpg)