Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Nebunia pentru Hristos şi homo ludens

Nebunia pentru Hristos şi homo ludens

Un articol de: Ciprian Grigore - 07 Noi, 2010

Potrivit savantului olandez Johan Huizinga, trăsătura definitorie a omului, supralogică, este aceea de homo ludens, sintagmă care este şi titlul cărţii sale clasice. Specific omului îi este să se joace, iar jocul este anterior culturii înseşi. Jocul nu are o finalitate biologică, nu se reduce la nevoia de destindere, de descărcare a unui surplus de energie, de întrecere şi dominare a unor concurenţi. Altfel, se întreba savantul: "De ce ţipă sugarul de plăcere? De ce se pierde jucătorul când se dedă patimii lui, de ce competiţia excită mulţimea cu o mie de capete, împingând-o până la delir? Intensitatea jocului nu poate fi explicată prin nici o analiză biologică. Şi, totuşi, în această intensitate, în această capacitate de a scoate din minţi rezidă esenţa lui, calitatea lui intrinsecă".

Savantul susţine că jocul transcende binele şi răul, adevărul şi minciuna. Şi se cultivă, de altfel, pe toate planurile, ideea că viaţa este joc şi distracţie. Căci, dacă nu există Dumnezeu, ce ne mai rămâne altceva decât "hazul" jocului? Viaţa nu poate fi însă trăită ludic, în alegerile ei esenţiale. Sau nu poţi trăi doar la nivel ludic căsătoria, cultura, monahismul, maternitatea, evenimentele vieţii. Problema este că ne dezvoltăm cu structură de "jucător" în orice domeniu al vieţii ne-am afla. În planul convingerilor (a) religioase sau atee, a hotărârii pentru căsătorie sau monahism, a locuirii la oraş sau la ţară, a urmării unor facultăţi şi nivele de pregătire superioare, a opţiunii pentru un loc de muncă.

De exemplu, o persoană cu structură de "gamer" va fi tentată să amâne tot mai mult să ia o decizie pentru a-şi întemeia o familie sau a se călugări. Nu luăm în considerare cazurile când această amânare este legată de alte motive nobile sau de alegerea drumului de celib în lume. Opţiunea pentru monahism poate fi blocată de părerea de rău că vei pierde posibilitatea de a te "juca" în spaţiul culturii, satisfacţia de a te juca de unul singur cu idei. Nu te călugăreşti, pentru a rămâne un veşnic copil, în zona ludicului. Renunţi la gândul mănăstirii pentru că nu te poţi dedica activităţii "culturale" acolo şi alegi căsătoria cu dorinţa de a continua jocul". Însă, aşa cum citim în operele sfinţilor şi cum vedem în vieţile noastre, purtarea de grijă a lui Dumnezeu ne readuce în prezent problema pe care o avem de rezolvat. Aceasta va reveni până vom înţelege că nu putem trăi în "joacă" şi că este frumos să ne maturizăm. Astfel, poţi intra în impasul în care familia să nu îţi permită să practici cultura ca joc, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, partenerul să se împotrivească locuirii la oraş, adică în acel spaţiu prin excelenţă al jocului şi al distracţiei, chiar în forma deghizată a practicării culturii, a studiilor de masterat sau doctorale. Şi astfel, motivul pentru care ai renunţat la intrarea în monahism revine, fiind pus în situaţia de a alege între familie şi joacă.

Cultura trebuie dublată de o cultură a inimii, de punerea în faptă a învăţăturilor cărora eşti consecvent. Deci, nu trebuie ales oraşul doar din pasiunea pentru spaţiu ludic, pentru a rămâne veşnic un copil la vârsta lipsei de griji. Urmarea unor studii nu trebuie să amâne indefinit decizia de a munci, de a lua viaţa în "piept". Şi dacă alegem să locuim la oraş, să facem această opţiune nu pentru motivele de distracţie existente, ci, poate, pentru posibilităţile mai mari de a practica meseria pentru care ne-am pregătit. "Nu" oraşului ca spaţiu al jocului, "da" oraşului ca spaţiu al responsabilităţii, în care aplici ce ai învăţat pentru a câştiga un venit, cu trudă, pe căi cinstite.

Nu este, poate, normal să ceri soţului să te urmeze, de exemplu, de la ţară la oraş pentru a-ţi putea continua tu studiile. Dar este de bun-simţ să mergeţi amândoi la oraş dacă unul dintre voi obţine acolo un serviciu bun, care poate asigura creşterea copiilor. Nu e normal ca celălalt soţ să îl lase singur, departe, pe cel angajat, expus ispitelor trupeşti. Acolo unde se oferă posibilitatea unui venit consistent poate locui toată familia.

Pe de altă parte, nu este în regulă nici încăpăţânarea de a rămâne în mediu rural, când ţi se oferă posibilităţi de muncă mai bune la oraş. Astfel, intervin situaţii în care femeia doreşte să facă toţi copiii, dar ca să îi crească bunica, şi ea să rămână în continuare "copilul mamei", să mai poată copilări încă, să trăiască în dimensiunea ludică a vieţii, în regimul neseriozităţii; ea să continue "jocul", acesta putând însemna participarea la concursuri televizate, un masterat sau o facultate la zi, petreceri, nunţi, vacanţe săptămânale, distracţie nelimitată, şi acestea în condiţiile în care ai copii şi soţ de îngrijit. Este genul de soţie care se plictiseşte de soţ, de copil, care îşi iese din răbdări şi îi vine să dea de pământ cu copilul de doar câteva luni.

Ceea ce vrem să subliniem este că nu atât autorealizarea, nu căsătoria, nu monahismul, ci desăvârşirea prin iubire reprezintă esenţialul în viaţă. Studiile, cultura, oraşul sunt bune câtă vreme le poţi folosi spre sporirea iubirii şi ca spaţii de cultivare a inimii. Iar dacă locuim la ţară, de asemenea nu se cuvine să ne ocupăm tot timpul cu activităţile aşa-zis serioase şi să muncim pământul, să construim case uitând de rugăciune. Din perspectiva eternităţii, putem întâmpina toate cu acel râs interior de care vorbea Sfântul Ioan Scărarul şi să luăm în joacă lumea, chiar şi cu ale ei activităţi serioase.

Când toţi muncesc în zi de sărbătoare, noi să stăm la rugăciune, când se tulbură, noi să tăcem liniştiţi, când suntem batjocoriţi, să ne smerim, când suntem blestemaţi, să binecuvântăm, când suntem furaţi, să dăm şi ce nu ştia hoţul că avem, să întoarcem şi obrazul celălalt. Cu cât mai tare se înmulţeşte homo ludens, cu atât nu ne mai rămâne altceva decât nebunia pentru Hristos.

" Când suntem batjocoriţi, să ne smerim, când suntem blestemaţi, să binecuvântăm, când suntem furaţi, să dăm şi ce nu ştia hoţul că avem, să întoarcem şi obrazul celălalt. Cu cât mai tare se înmulţeşte homo ludens, cu atât nu ne mai rămâne altceva decât nebunia pentru Hristos."