Necesitatea recuperării unei spiritualităţi integrale

Părintele Stăniloae vorbeşte de o creştere a omului prin lucruri, căci prin ele se dezvăluie progresiv intenţiile iubitoare ale lui Dumnezeu. Numai în om indefinitele virtualităţi ale naturii capătă un sens, prin el raţionalitatea lumii îşi atinge tot mai deplin împlinirea ei. Şi aici trebuie să nu omitem şi natura umană, ca spaţiu mereu deschis pentru exersarea libertăţii omului. În acest context se poate vorbi de un progres atât al spiritului uman, cât şi al lumii, prin raporturile între ele. Aceste afirmaţii sunt cea mai bună exprimare pe care modernitatea a produs-o asupra căii de înţelegere pe care tradiţia patristică şi, în mod special Răsăritul creştin, le au în privinţa raţionalităţii lumii. Textele părintelui Stăniloae nu trebuie privite doar ca unele de teologie, aşa cum nici scrierile patristice nu trebuie puse în canoanele strâmte ale raţionalismului modern. În mod explicit, Stăniloae vorbea de necesitatea recuperării unei spiritualităţi integrale, a unui discurs care să depăşească fragmentaritatea şi să poată răspunde provocărilor recente pe care cercetarea le-a ridicat.

Această perspectivă, exprimată în cadrele persoanei, a descrierii realităţii prin raportarea esenţială la o dimensiune care nu este cea a naturii, înseamnă posibilitatea depăşirii unei paradigme ce a dominat înţelesul ştiinţei de la Galilei încoace. Nevoia de obiectivitate este centrală astăzi experimentului ştiinţific şi această obiectivitate este garantată de posibilitatea evaluării repetate a unui fenomen potrivit unor parametri, adică de măsurabilitate. De aceea, în acest sens, când vorbim despre ştiinţă, trebuie să luăm în seamă datele umanului, dar vizând mai mult decât o subiectivitate estimabilă psihologic.

Vremurile care ne stau în faţă cer cu evidenţă această modificare de viziune, căci datele oferite de cercetarea fundamentală nu mai pot fi interpretate şi înţelese plecând de la paradigma clasică a ştiinţei. Universul nu poate fi pur şi simplu descris ca o realitate obiectivă, a cărei existenţă este garantată şi menţinută de constante, dar nici omul nu poate fi înţeles printr-un model antropologic care să afirme o esenţă stabilă a sa. Raţionalitatea pe care o descrie Răsăritul creştin, avându-se în special ca reper scrierile lui Maxim Mărturisitorul, implică o plasticitate a existenţei, care trebuie mereu luată în calcul, însă fără să se uite datele persoanei.

Ceea ce face omul implică consecinţe nu doar în sensul că, în urma progresului în cunoaştere, acesta poate stăpâni şi manipula realitatea mai bine; adevăratele consecinţe ţin de aducerea la existenţă a unor potenţialităţi ale lumii, care altfel nu s-ar fi manifestat niciodată. Această interacţiune cu realitatea, cu gradele sale, conduce la o experienţă de alt tip, cea care poate fi numită interpersonală, sau, altfel spus, cea a comuniunii, care reprezintă taina cea mai adâncă (căci aici este în primul rând apropierea personală între Creator şi creatură), dar în acelaşi timp temeiul şi scopul existenţei lumii.