Neliniştile intelectualilor şi antenele TV

La începutul acestei veri, brusc, am intrat într-un cerc dominat de intelectuali. Pare greu de definit această specie, într-un text atât de scurt. Mulţi dintre ei, cam după 50 de ani, cad uşor pradă multor nelinişti. Însuşi Tolstoi, a cărui vitalitate nu poate fi tăgăduită, spune undeva, în lungul său jurnal, că, fiind într-o provincie a imperiului rus, într-o noapte, a simţit muşcătura unei mari spaime de moarte. Bine încolţit, şi-a trezit vizitiul şi a pornit vijelios spre casă. Tolstoi nu oferă prea multe detalii despre acest straniu eveniment. Nici despre el, nici despre lumea din jur. Nici intelectualii mei, care au cam aceeaşi vârstă, nu prea oferă argumente despre stările lor. În schimb, simt cum neliniştile, odată spuse, hărţuie lumea din jur. Fiecare oferă, periodic, un scenariu al câte unui eveniment invizibil, presupus, care zgâlţâie din încheieturi lucrurile lumilor oarecum aşezate. Cineva mi-a vorbit despre dezastrul economiei mondiale. De la el, până la urmă, am preluat câteva informaţii şi gânduri bune ca să-mi întăresc o veche convingere, privind sfârşitul viziunii capitalismului sălbatic. Altul îşi amplifică, de când ne ştim, discursul despre metamorfoza în otravă şi venin a alimentelor. Scenariul lui este presărat mai ales de capcane ale geneticii sau ale noilor tehnologii. Când căldura verii a devenit agresivă, mi s-a întâmplat să constat că au revenit la suprafaţă ideile învechite deja despre încălzirea globală. După care, brusc, ca o compensare, a trebuit să mă confrunt cu o constrângătoare teorie a răcirii globale. Viziunile acestea au mai ales un caracter ciclic, alternând ca ziua şi noaptea. Perspectiva unui concediu îmi aducea şi speranţa ieşirii din acest încâlcit context.

Pot spune că, în această vară, călătorind prin mai multe locuri de la noi, am simţit mâna lui Dumnezeu cum îmi presară în faţă frumuseţi tainice. Frumuseţea luminii verii aşază, uneori, în poziţii prielnice adevărul urât. Pur şi simplu face scrum cartonul viziunilor relativiste. Iar după un asemenea incendiu, ne vine o linişte plină, care ne împacă cu toate. Îi dădeam deja dreptate unui asemenea prieten, care-mi vorbeşte de câţiva ani, fără odihnă, despre neputinţa unei majorităţi de la noi, care, în ultimii 20 de ani, nu-şi regăseşte echilibrul vieţii. Pur şi simplu şi-au pierdut reperele, pe care cu greu le-au însuşit înainte de 1989.

La Bucureşti, în abstract, în iureş de maşini şi printre păduri de blocuri, teoria lui creşte ca un zmeu cotropitor. În liniştea unui sat, zmeul devine un şoricel cu părul catifelat. Puteam privi acum şi adevărul trist al acestor viziuni întunecate, abstracte, dar şi lucrurile mai vechi sau mai noi ale unui sat uitat de lume, lucruri care se privesc, vitale şi proaspete, unele pe altele cu încredere. Le însufleţeşte o fiinţă mai puternică decât sufletul nostru hăituit, care se trezeşte, peste toate aceste locuri, năvalnic. Ca lumina verii, ca pulberea unui drum de ţară de sub tălpi, ca boarea înmiresmată a unei livezi încărcate de fructe, într-o noapte, ca năvala furnicilor într-o casă bătrână, ca vitalitatea mamei mele, care se luptă cu bolile şi ţine bogată şi strălucitoare curtea casei părinteşti ş.a. Şi această fiinţă nu este una agresivă, ci mai degrabă una deprinsă cu tăcerea, care te face să stai aplecat asupra unei munci deloc actuale, cam prost plătită. Un spirit al multor locuri de la noi, care, în momentele lui bune, te smulge cu putere din toate neliniştile.

Spre sfârşitul acestei fericite schimbări de lumi, rătăcind prin diferite sate sărace, mai ales prin ţinutul Botoşanilor, întâmplarea mi-a adus în preajmă un prozator al zilelor noastre. Eu mă aflam în punctul cel mai de sus al viziunilor mele. Şi noua mea cunoştinţă respira o anume împăcare. Uneori, împăcarea lui, când şi-o formula în dialog, era împănată cu blânde ironii. Ironiile lui ghiduşe, care scormoneau cu o mulţime de ochi vii şi buni, se supuneau mai ales canoanelor artei de-a povesti. Ca un banc de peştişori, ochişorii acestei arte de roman realist fulgerau când în preajma unor munţi de gunoaie din sat, când prin interiorul cârciumelor, duhnind a rachiu prost. Nu avea nici el linişte. Caută ceva care să sâcâie lucrurile umile şi tăcute din jur. Într-una din zile, îndemnat de el, am descoperit mulţimea antenelor TV, care se ridicau mai sus de hornurile caselor. În felul acesta, am rămas cu imaginea câtorva case bătrâneşti, într-o rână, cu pereţii crăpaţi şi acoperişul măcinat, dar dotate cu câte o strălucitoare antenă TV. Şi, de atunci, în ochii mei, coşmeliile cu TV s-au înmulţit ameninţător. Pe acolo, mi-am spus, tresărind la o curioasă luciditate, pătrunde în carapacea bătrână şi trainică a satelor fluidul unor viziuni negre, marcă a atâtor intelectuali plini de nelinişti.