Nemţii

Confruntarea românilor cu alte etnii în ceea ce priveşte mentalul şi cu elemente de cultură materială şi spirituală ale acestora se reflectă în frazeologie, ca o deosebit de interesantă zonă a memoriei limbii. De exemplu, germanii au reprezentat, mai întâi, pe diverse planuri, o adevărată referinţă exotică, printre altele şi din cauza prestigiului de profesionalism, manifestat în domeniul tehnic. Asociat, în secolele trecute, cu maşinile de tot felul, o dată cu care germanul a venit aici, priceperea sa a fost iniţial suspectată: nemţii, ce „fac trenurile, telegrafurile şi câte maşinării toate“, au învăţat, desigur, meşteşugurile de la satana, care îi ajută; astfel, după o consemnare din Proverbele românilor, antologie a lui Iuliu Zanne, forţele răului ar mişca maşinile şi ar „duce vorba pe sârmă“.

Dar, până la urmă, o asemenea legătură i-a oferit omului simplu nu numai o explicaţie consolatoare pentru orgoliul propriei naţii, ci şi un motiv de a se defula, neamţul fiind observat în cele mai variate manifestări, pentru a se constata cu uşurare că, în fond, este şi el un om ca toţi ceilalţi, deşi are unele ciudăţenii. Astfel, bănăţenii au observat, în epoca primelor contacte, că, spre deosebire de români, indivizii din acest neam erau cultivatori şi mâncători de… cartofi; de unde porecla „neamţ, neamţ, cotofleanţ“ (de la Kartoffelpflanzer). Dificultăţi, reale, de comunicare cu vorbitori ai altei limbi au căpătat expresia bănuielii de impostură: probabil că străinul (măcar uneori) s-ar „preface“ că nu înţelege şi, de aici, a se face neamţ, cu referire la un conaţional, semnifică „a se face că nu înţelege“.

Mai mult, au fost observate şi defecte, cu specific mai mult sau mai puţin „naţional“: a lua luleaua neamţului înseamnă „a se îmbăta“. Într-o anecdotă, germanul este înfăţişat ca nedespărţit de această „sculă“: fiind băut şi aflându-se pe un pod, cu luleaua în gură, fireşte, ar fi uitat amănuntul în discuţie şi, obligat să vorbească, luleaua i-a căzut în apă; aşadar, numai în împrejurarea narată, accidentală, neamţul s-a despărţit de lulea! Dar, chiar în astfel de împrejurări, acest străin face efortul de a păstra aparenţe decente, încearcă să nu se clatine, chiar dacă nu-i reuşeşte; comportamentul este descris de expresia a merge drept ca neamţul!

Să ne îndreptăm, însă, spre calităţi. Germanul este cinstit şi spune adevărul chiar când acest fapt nu-i este favorabil, de unde expresia a spune drept, ca neamţul, ilustrată printr-o altă anecdotă, Neamţul la târg, deşi aceasta ni-l înfăţişează ca naiv, faţă de disimularea şi „târguiala“ de factură orientală ce caracterizează o asemenea situaţie. Românul vrea să cumpere vaca pe care un neamţ o are de vânzare şi o examinează în amănunt, ridicând obiecţii faţă de preţul cerut, pe care vânzătorul i le respinge candid, în numele... logicii. La obiecţia că vaca e mică, i se răspunde că aceasta este însă bătrână; la aceea că nu este „mâncătoare“, proprietarul obiectează că nu prea mănâncă deoarece nu are dinţi; este adevărat că este slabă, dar vânzătorul îi atrage atenţia cumpărătorului că oricine slăbeşte când este bolnav!

Cea mai importantă mărturie a influenţei germanilor privind o schimbare în mediul românesc este sintagma haine nemţeşti, numind îmbrăcămintea de factură europeană pe care au adoptat-o, în secolul al XIX-lea, mai întâi cei din clasele suprapuse şi orăşenii, înlocuind-o pe cea de tip oriental, în special a boierilor. În epocă, efectele prefacerii le-a descris, ironic, Alecu Russo (în Studie moldovana): „… ideea noua au navalit în ţara o data cu pantalonii, şi mai straşnici decât navalirile tatareşti; cât ai scapara, au pârjolit şacşâri, mestii, giubele şi toata garderoba stramoşeasca“.

Dacă Ispirescu a făcut observaţia că „românul, când vede pe câte cineva din neamurile apusene…, îi zice neamţ“, n-ar fi fost sau n-ar fi rău să vedem dacă nemţii de astăzi pot aduce ceva nou în viaţa social-politică de la noi!