Nemulţumire de preot

Care ar trebui să fie atitudinea cuiva în faţa unui om aflat în suferinţă? A oferi un sfat, o îndrumare, o mângâiere sau poate doar a asculta? Părintele John Breck, cunoscut în special în Ortodoxia de peste ocean pentru profunzimea meditaţiilor sale, subliniază un aspect de multe ori neglijat. Cu adevărat util este să invocăm ajutorul lui Dumnezeu pentru cel suferind, să-l plasăm pe orbita comuniunii sfinţilor, chemând grija şi harul divin în miezul necazului care-l macină pe aproapele. În acelaşi timp, dar în al doilea rând, se cuvine să ne gândim cum putem efectiv să punem umărul la alinarea suferinţelor celorlalţi printr-o faptă, un gând, un sfat sau o încurajare.

Un tânăr preot ortodox tocmai sosise în sala de aşteptare a spitalului să asiste o familie aflată în suferinţă. A vorbit puţin cu cel mai în vârstă membru al familiei, un bărbat trecut de şaizeci de ani, care se străduia să facă faţă înrăutăţirii spontane a sănătăţii soţiei.

Preotul - să-l numim părintele Paul - a petrecut câteva minute cu bărbatul în vârstă, apoi a mers în salonul în care femeia muribundă se afla în comă. Un ventilator îi pompa aer în plămânii obosiţi, iar din braţele ei sfârşite ieşeau cabluri de perfuzie. Preotul a privit-o câteva momente, şi-a scos cartea de rugăciuni şi a citit câteva ectenii. Apoi a binecuvântat-o, a uns-o cu untdelemn sfinţit şi L-a rugat pe Dumnezeu să-i aducă un sfârşit liniştit suferinţelor. După aceasta, preotul s-a întors în sala de aşteptare, unde a încercat să aducă o mângâiere vreunuia dintre membrii familiei care păreau a fi deschişi pentru aceasta.

Frustrarea preotului

Când am vorbit cu el mai târziu în acea zi, părintele Paul era încercat de un puternic simţământ de frustrare din cauza a ceea ce el considera a fi incapacitatea sa de a ajuta acea familie într-un mod cu adevărat „vindecător“. Încercase să-i ajute pe mai multe niveluri diferite: ca prieten, ca şi consilier spiritual sau ca martor al iubirii lui Dumnezeu. În curând, a devenit clar că sentimentul eşecului pe care-l trăia, se datora, în principal, faptului că nu fusese în stare să ofere nici femeii muribunde sau membrilor familiei acesteia nivelul de mângâiere şi uşurare de care el simţea că au nevoie. El a concluzionat astfel că, de fapt, asistentele şi medicii oferiseră familiei mai mult decât fusese el în stare. Cu o uşoară urmă de necaz, el observă: „În seminar, nimeni nu m-a învăţat vreodată cum să uşurez durerea oamenilor“. Apoi adăugă: „…poate că ar fi trebuit să urmez o pregătire în domeniul consilierii“.

În spatele reacţiei sale se poate distinge o imensă neînţelegere cu privire la adevăratul scop al slujirii preoţeşti. În această eră a terapiilor, probabil că este inevitabil să nu ne dorim, mai presus de toate, să aducem oamenilor uşurare de suferinţa lor fizică sau emoţională. În şcolile teologice, profesorii, indiferent dacă sunt preoţi sau nu, simt că au avut succes dacă un student care vine să le vorbească în timpul orelor de consiliere, pleacă simţindu-se mai bine decât cum a ajuns. Apoi se întreabă de ce, după o zi, studentul este încă deprimat.

Acelaşi lucru este valabil cu mulţi preoţi care petrec ore întregi ascultând confesiuni şi făcând vizite în spital. Scopul lor principal este foarte adesea de a consola, de a ajuta, de a uşura persoana pe care o au în faţă; într-un cuvânt, de a o face să se simtă mai bine. Apoi se simt frustraţi când persoana continuă să experimenteze sentimente de vină, anxietate, singurătate sau suferinţă.

Desigur că ne dorim să-i uşurăm pe alţii de suferinţă. Acel efort este, de asemenea, parte a trăirii Evangheliei. Dar nu este principalul scop al slujirii preoţeşti.

Limitele vocaţiei preoţeşti

Avem nevoie să ne amintim permanent nouă înşine că preoţia este o vocaţie universală. Fiecare membru botezat al Trupului lui Hristos este consacrat unei „preoţii sfinte, care să aducă jertfe duhovniceşti“. (I Pt. 2,5). Unii sunt hirotoniţi pentru o funcţie specifică în cadrul Bisericii; ei sunt înzestraţi cu harul unei responsabilităţi şi capacităţi specifice de a celebra Sfintele Taine. Ceilalţi din cadrul comunităţii îşi pot asuma diferite funcţii, cum ar fi propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu şi învăţarea elementelor credinţei, chiar dacă acestea, în mod normal, cad în sarcina preotului.

Acelaşi lucru este valabil cu asistenţa pastorală. Din cauză că este salariat de către parohie, credincioşii adesea presupun că doar preotul este responsabil cu „ajutorarea celor aflaţi în boală şi suferinţă“, prin faptul că îi sună la domiciliu, îi vizitează în spitale, oferind mângâiere celor apăsaţi de suferinţă. Mulţi presupun, de asemenea, că preotul sau un grup anume de bătrâni din parohie au, prin definiţie, menirea de a oferi consiliere fără a percepe vreo taxă. Dacă acest lucru înseamnă aproape inevitabil „terapie ieftină“, este din două motive. În primul rând, pentru că, exceptând cazurile speciale, nici preotul sau credincioşii nu au fost pregătiţi să facă terapie sau să ofere consiliere psihologică în sensul profesionist al cuvântului. Mai mult decât atât, este pentru că ei nu au înţeles cel mai fundamental scop al slujirii preoţeşti.

Este de o importanţă crucială să îi ajutăm pe cei aflaţi la nevoie, prin orice mijloc care ne-ar putea sta la dispoziţie. Consilierea spirituală oferă oportunităţi valoroase pentru a exercita această slujire. Dar ea rămâne doar o funcţie secundară în raport cu marele obiectiv al vocaţiei preoţeşti, indiferent că este vorba de un sacerdot sau de un laic.

Acel scop, dacă ar fi să îl exprimăm în termenii cei mai simpli, este de a oferi un ajutor tuturor acelora care caută şi îşi doresc comuniunea veşnică cu Sfânta Treime. Fie că suntem clerici sau laici, fiecare dintre noi este chemat să ofere întreaga lume şi unul pe altul „lui Hristos Dumnezeu“. În acest fel, fiecare moment, fiecare eveniment, împreună cu fiecare viaţă şi experienţă poate participa la jertfa euharistică: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem din toate şi pentru toate“ (în numele tuturor n.n.).

Părintele Paul a făcut maximul posibil

În cazul părintelui Paul, acest lucru înseamnă că responsabilitatea sa şi privilegiul său binecuvântat este, înainte de toate, să se roage cu şi pentru mama muribundă şi cei iubiţi de către ea. Prin rugăciunile sale, care participă la mijlocirea veşnică a comuniunii sfinţilor, el face acel gest care poate aduce vindecare autentică şi durabilă fiecărui membru al familiei respective, incluzând pe cei aflaţi pe punctul de a deceda. Acest gest constă în a-i oferi pe fiecare dintre ei lui Dumnezeu, slavei şi laudei Sale, cerând ca voia Sa să se realizeze în fiecare din vieţile lor.

În acest fel, părintele Paul împlineşte un act, un serviciu sacru, pe care fiecare dintre noi este chemat să îl realizeze, în special în situaţii care implică suferinţa sau moartea. Şi cu toţii ne aflăm în altfel de situaţii, în fiecare zi şi fiecare moment din viaţa noastră. Poate că nu va face familia să se simtă mai bine. Poate că nu va fi în stare să le uşureze sarcina şi durerea care-i apasă.

Dar dacă el poate, ca preot, să-l „ofere“ pe fiecare din membrii familiei respective lui Dumnezeu - prin rugăciunea sa, ungerea cu untdelemn sfinţit, mângâierea sau orice alt mijloc potrivit - el a făcut ceea ce era esenţial. I-a aşezat pe aceştia toţi în grija singurului adevărat Doctor al sufletelor şi trupurilor, singurul care poate într-adevăr vindeca. Şi astfel şi-a îndeplinit, în cel mai credincios mod posibil, vocaţia sa preoţească.

* (Pr. John Breck, The healing power of „offering“, www.oca.org. Traducere

şi adaptare din limba engleză de Ionuţ Bursuc)