Nemuritorul cel cinstitor al muncii

Am tăifăsuit de multe ori cu academicianul Valeriu D. Cotea. Dialogul cu domnia sa se leagă repede şi firesc, pentru că omul acesta este o fiinţă apolinică. Caută mereu soarele, la fel cum via, căreia i s-a dedicat o viaţă, iubeşte lumina. Îi plac nespus oamenii. Tovărăşia acestora e tămăduitoare sufletului său mereu cu ferestrele deschise. E un semen al nostru care şi-a dobândit nu uşor locul cel înalt din societate, dar asta nu i-a schimbat defel modul de a fi, direct, sincer, fără de ascunzişuri, dulce iscoditor, ascultător cât cuprinde, afectuos. Îşi ştie bine măsura şi nu se consideră decât un norocos al sorţii. O mărturiseşte de altfel neocolitor şi pecetluieşte confesiunea cu o reverenţă izvorâtă din tainiţele făpturii sale. A crezut şi crede că nu i s-au hărăzit pe talerele balanţei talanţii cei mulţi şi îmbelşugători, dar din cât i s-a dat cu parcimonie, nu uită să accentueze de fiecare dată, a fructificat totul cu dibăcie şi n-a lăsat nici o fărâmă pradă risipei. A izbutit, ne atrage întotdeauna atenţia în asemenea momente destăinuitoare, pentru că a pus preţ pe zăcământul ce i s-a sortit din plin, pe muncă. "Am fost, rosteşte Domnia Sa răspicat, ori de câte ori are prilejul, un trudnic. Am muncit ca un ocnaş. Nimic nu mi-a ieşit uşor, fără cazna trudei." În spovedaniile acestea de o spontaneitate cuceritoare, cel care a ajuns în urmă cu aproape două decenii în agora nemuritorilor, în Academia Română, nu uită să vorbească simplu, dar cu adâncimea înţelepţilor de demult despre puterea şi valoarea muncii, cea care, în cazul său, a izvodit miracole şi i-a îngăduit să-i întreacă pe cei dăruiţi de ursitoare cu mult mai multe daruri făgăduitoare.

Acest cult al muncii, avuţia sa de nepreţuit, îl datorează, o spune cu mândrie şi recunoştinţă, părinţilor, vrednici şi drepţi ţărani din Vidra, aşezarea care e poarta Vrancei, ţara oamenilor liberi. Mama şi tata sunt icoanele la care academicianul Valeriu D. Cotea se smereşte şi se închină neistovit şi azi cu aceeaşi ardoare cu care o făcea în copilărie. Nu întâmplător în scrierea şi rostirea numelui său a păstrat ca pe un totem majuscula prenumelui patern. Opţiunea aceasta cu valoare simbolică a fost ofranda cu care s-a dus la templu să se roage Bunului Dumnezeu. Şi gestul s-a perpetuat ca un dat în seminţia sa. Fiul, astăzi şi el o personalitate în ştiinţa oenologică, se numeşte Valeriu, iar lângă prenumele său stă vitejeşte majuscula V. Un V. venerator al înaintaşilor. Al Ancuţei şi al lui Dumitrache, cele două făpturi paradigmatice ale Ţării Vrancei. Nimic nu era de mai mare însemnătate pentru aceşti oameni decât cuviinţa vieţuirii, ceea ce tălmăcit este respectul Dumnezeirii, al datinii, legii şi rânduielilor. Trăit-au cei doi rostuind datoria, întemeind familie numeroasă, crescându-şi copiii în curăţie morală spre a fi demni fii ai satului şi ai ţării. Când vine vorba de părinţi, academicianului Valeriu D. Cotea îi vibrează ca o cutie de vioară toată alcătuirea trupească şi sufletească. Ancuţa, măicuţa cea de toată isprava, pogoară în vreme ce o evocă plămada sa ca dintr-o poveste, ba călărind bravă prin colnice şi făgeturi, ori trebăluind din zi în noapte acasă şi la câmp, ba povăţuindu-şi cu asprime drăgăstoasă copiii, sau mângâindu-i prin somn. Tata, Dumitrache, era pater familias în sensul cel vechi, de om care ţine sub sceptrul său destinele tuturor ai casei şi le rânduieşte în albia cea mănoasă, să se ducă întins în lumea largă, să-şi croiască rost bun, dar să nu-şi uite ocina şi să nu cumva să facă de ocară neamul, satul, patria. Erau cei doi două făpturi emblematice ale universului sătesc, cel care a fost lada de zestre a României. Şi-au învăţat copiii să ţină legea cea de căpătâi a muncii şi să creadă, oricâte oprelişti or întâmpina, în biruinţa ce vine după jertfa braţelor şi minţii. I-a îndemnat necontenit să respecte strădania celorlalţi, dar să caute să fie mai buni, de e putinţă.

Odraslele acestui neam al lui Dumitrache Cotea din Vidra Vrancei au împlinit acest testament moral. Cu darurile din părinţi în părinţi, printr-o muncă fără preget, au ajuns membri preţuiţi ai societăţii româneşti. Valeriu D. Cotea a intrat chiar în tagma nemuritorilor, în Academia Română. Aflat în elita intelighenţiei naţionale, Valeriu D. Cotea nu osteneşte să elogieze, la fel ca Liviu Rebreanu în discursul de recepţie în Academia Română, memorabilul "Laudă ţăranului roman", satul românesc şi rolul acestuia de izvor al marilor noastre spirite. Evocându-şi duios părinţii, cei care l-au norocit cu darul darurilor, puterea muncii, domnia sa cinsteşte lumea rurală, duhul acesteia, pe care înaintaşii săi l-au întrupat cu atâta aristocraţie. Rosteşte acest adevăr fundamental ca pe o rugăciune întru neuitare şi dăinuire.

Ca să se plinească vrerea din părinţi în părinţi şi să se perpetueze ceea ce a fost zidirea iubirii, academicianul a temeinicit o dinastie. Ai lui i-au luat urma şi se îndeletnicesc pe mai departe cu oenologia, continuând la alte altitudini ocupaţiile vrânceneşti ale Vidrei. Fiul Valeriu V. Cotea a preluat ştafeta şi e un specialist de marcă în ţară şi peste hotare. Chemându-se tot Valeriu, nepotul e de acum, ca master la Montpellier, o făgăduinţă a acestei ramuri a ştiinţei agricole, ilustrată atât de eclatant de bunicul şi de tata. Este aceasta o dovadă vie, tonică, a continuităţii unor valori sacre, a emancipării lor în vremuri şi contexte noi şi un semn că veşnicia s-a născut cu adevărat la sat. E veşnicia lucrării roditoare, cea căreia, aşa cum mărturiseşte cu francheţe nemuritorul cel cinstitor al muncii, îi este recunoscător pentru tot ceea ce a făptuit în viaţă. Toate aceste gânduri s-au înfiripat într-o amiază a acestei toamne, când comunitatea academică, culturală şi de afaceri a Iaşilor l-a celebrat pe acest ales fiu al cetăţii.