Neologizare

În discuţiile cu privire la re-neologizarea pripită, prin anglicisme, a vocabularului românei contemporane, o pildă a măsurii şi dreptei judecăţi ne-o poate oferi problema modernizării limbii textelor religioase.

În general, în legătură cu anglicismele, în discursul public actual au putut fi distinse două poziţii opuse: aceea a admiterii fără măsură şi cam la voia întâmplării a oricărui lexem de origine anglo-americană, pentru a fi în rând cu lumea bună a momentului, pe de o parte, iar, pe de altă parte, refuzul (aproape a) oricărui anglicism, socotit, în principiu, nu numai inutil, ci, mai ales, ca primejdios pentru spiritul naţional al limbii. Evident, ca de obicei, după cum spune un vechi dicton al antichităţii clasice, pătruns la noi prin sursă franceză, "les extręmes se touchent": cele două poziţii extreme se aseamănă, prin exagerare. Astfel că, tot ca de obicei, o abordare şi o evaluare corectă trebuie să ţină seama de medii profesionale, de situaţii şi de intenţii de comunicare.

După o analiză de ansamblu a situaţiei acestor împrumuturi din perspectiva istoriei limbii române, întreprinsă de regretata lingvistă Mioara Avram, într-o prelegere susţinută în 1997 la Academia Română (Anglicismele în limba română actuală), Rodica Zafiu avea să sublinieze, recent, atitudini lingvistice din perspectivă stilistică: este o trăsătură comună a tuturor limbilor moderne de a împrumuta cuvinte de origine engleză în registrele tehnic şi colocvial.

De fapt, credem că în discuţie se află opţiunea funcţională, amintită mai sus: locul şi rolul inovaţiei nu trebuie raportate la ansamblul unei limbi, ci la limbajele funcţionale, întrucât, după cum a atras atenţia Eugeniu Coşeriu, nimeni nu vorbeşte o limbă în întregime, ci, în materie de lexic de pildă, în afara fondului de bază, fiecare din noi utilizează acele elemente care sunt în legătură cu profesia, cu mediul în care trăieşte, cu formaţia sa culturală. Este o regulă care se aplică, în egală măsură, şi în ceea ce priveşte biografia unor anumite categorii de texte; ne referim, fireşte, la editarea textelor religioase, care ne oferă un câmp de observaţie concludent.

Într-un studiu publicat în 1881, paradoxal intitulat În contra neologismelor (deoarece era vorba numai de respingerea neologismelor de prisos), Titu Maiorescu ilustra, de exemplu, necesitatea folosirii cuvintelor autohtone şi părăsirea slavonismelor şi prin termeni cum sunt binecuvântare, bunavestire, preacurata, în locul mai vechilor blagoslovenie, blagoviştenie, precista, dar considera că schimbarea vocabularului în acest domeniu trebuia să se oprească aici; de vreme ce avem termenul românesc binecuvântare, benedicţiune este de prisos! Maiorescu refuza, de fapt, neologizarea latinistă a epocii, ale cărei efecte le exemplifica prin enunţuri stângace şi de-a dreptul hilare faţă de registrul solemn pe care îl impune şi textul Facerii; cităm doar două exemple din comentariul asupra textului dintr-o Santa Scriptura (editată la 1874 de o societate biblică britanică): "La început creă Dumnezeu ceriul şi pământul"; "Dumnezeu zise lui Noe: fă-ţi o arcă din lemn de gofer, că eu voi aduce deluviu". Evident, atmosfera solemnă a naraţiunii a făcut ca în enunţurile respective din textul traducerii Bibliei să fie păstrate cuvintele prezente încă din prima tălmăcire în româneşte, sau unele apropiate de acestea: "La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul", respectiv "Tu însă fă-ţi o corabie de lemn de salcâm… Şi iată Eu voi aduce asupra pământului potop de apă".

Şi mai stridentă ne apare neologizarea extremă pe care Maiorescu o constata în textul unui Oratoriu în versiunea episcopului Melchisedek (care declara că îşi propusese "a da espresiunilor şi prin ele ideilor mai multă chiaritate, esactitate şi precisitate decât în traducţiunile anterioare"). Iată exemple de "chiaritate şi precisitate" citate ironic de Maiorescu: "Iisuse, cuvântule, necuprinsibile; Iisuse, putere neajunsibilă, ...înţelepciune necugetabilă, ...domnia necalculabilă. Iisuse, împărăţia cea neinvincibilă, Iisuse, stăpânia cea infinită, Iisuse, autoritate eternă" (am citat după Critice, II, 1892, p. 252-253).

Învăţătura pe care o putem trage este că, tot aşa cum unele texte trebuie să rămână în afara modelor lingvistice trecătoare, suntem, astăzi, pe calea dreptei măsuri dacă ne rezervăm un moment de gândire în confruntarea cu ispita folosirii, indiferent de contextul comunicaţional, a unui anglicism.