Neoplatonismul din gândirea creştină şi filosofia modernă

Profesat de şcoala filosofică dominantă a Imperiului Roman târziu, neoplatonismul n-a fost altceva decât o dezvoltare a doctrinei metafizice şi religioase a lui Platon de către personalităţi care au dovedit o cultură şi un rafinament intelectual de excepţie (Plotin, Porfir, Iamblichos, Proclus etc.). Este şi motivul pentru care, de-a lungul istoriei, influenţa sa a fost resimţită, între altele, de gândirea şi filosofia creştină, de filosofia arabă şi chiar de filosofia modernă.

La sfârşitul Antichităţii, de pildă, în Răsărit, anumiţi scriitori bisericeşti de limbă greacă, formaţi în spiritul şcolii neoplatonice, cum ar fi Nemesios (c. 390), s-au dovedit a fi mari adversari ai materialismului epocii următoare. Tot la fel, în Apus, Fericitul Augustin, profund influenţat de platonism şi familiarizat cu Plotin, pe care îl citise într-o traducere latină, s-a situat pe aceeaşi poziţie. Marele câştig a fost, desigur, acela de a face cunoscute gândirii europene elementele anumitor concepţii metafizice elaborate de şcoala neoplatonică, considerată ultima şcoală de filosofie „independentă“. Europa occidentală a trebuit să mai aştepte secole bune până ce s-a ajuns la înfiriparea unei mişcări intelectuale bine închegate şi la construirea unor instrumente noi şi proprii, într-un spaţiu atât de sensibil ca acela al culturii şi filosofiei. Între timp, elementele de cultură ce au mai rămas au fost transmise de către neoplatonicieni sau de către autorii influenţaţi de aceştia.

Dionisie Areopagitul, elevul lui Proclus?

Un prim exemplu în această privinţă îl reprezintă Boethius (480-524), reprezentant al neoplatonismului eclectic de factură morală, motiv pentru care biografii săi îl amintesc ca pe un om de profundă omenie, ajutând pe săracii Romei sau intervenind pe lângă rege în favoarea ţăranilor oprimaţi. Atunci când nu se mai afla în graţiile regelui Teodoric, a scris „De consolatione philosophiae“ („Despre consolarea filosofiei“), din care se observă limpede că, deşi era, cu siguranţă, creştin după botez, totuşi profesa filosofia păgână, nefăcând nici cea mai mică aluzie, în vreun loc, la revelaţia creştină. O influenţă cu mult mai serioasă, pe aceeaşi linie, resimţită până în Occident, se regăseşte în operele atribuite autorului cunoscut sub numele de Pseudo-Dionisie Areopagitul. Este vorba de un corpus teologic şi filosofic la care se face referire, pentru prima dată, în anul 553, la Constantinopol, în contextul disputei monofizite. Având în vedere că aceste lucrări poartă amprenta unor idei specifice şcolii lui Proclus (411-485), în prezent se susţine că au fost scrise de către un platonician creştin format la şcoala ateniană. Nu este exclus ca adevăratul Dionisie să fi participat chiar la cursurile lui Proclus, întrucât se ştie că nu toţi cei care participau la prelegerile sale erau discipolii săi în filosofie (Vita Procli, 38).

Rezonanţe neoplatonice, în opera lui Dante

Mult mai târziu, primul mare gânditor scolastic, mai mult filosof decât teolog, Ioan Scottus Eriugena (810-877), a fost şi el influenţat de formele de gândire neoplatonică pe care le-a cunoscut prin Pseudo-Dionisie Areopagitul, ale cărui opere le-a tradus în latină la cererea regelui Carol Pleşuvul. De altfel, el este cel dintâi gânditor apusean care se întâlneşte cu gândirea patristică greacă, pe care va încerca să o transpună în canoanele gândirii apusene. Lucrarea care l-a făcut celebru, însă, a fost „De divisione naturae“, scrisă între 862-866, în cinci cărţi, sub formă de dialog. Aici, el încearcă să interpreteze învăţătura creştină şi gândirea Fericitului Augustin în contextul învăţăturilor lui Pseudo-Dionisie Areopagitul şi al filosofiei neoplatonice. Din acest motiv, unii critici ai săi l-au acuzat de panteism, iar mai târziu, în 1225, papa Honorius al III-lea a hotărât ca lucrarea să fie arsă.

Sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea au coincis cu o adevărată „revoltă“ atât în mişcarea filosofică, cât şi în cea religioasă. În filosofie, abstracţiile intelectuale ale neoplatonismului şi, în particular, abstracţia „materiei“, au devenit fundamentul unui panteism naturalist revigorat. Ideile de „absorbire“ sau de „nemurire“ impersonală, autentic orientale în spirit, au exercitat, probabil, o atracţie speculativă deosebită pentru asceţii contemplativi ai Europei.

Idei sau rezonanţe neoplatonice se regăsesc până şi în opera lui Dante, linia lor de provenienţă mergând înapoi, până la învăţătura lui Proclus. Foarte interesantă este identitatea fundamentală dintre concepţia poetului despre viziunea beatifică şi viziunea lumii inteligibile, aşa cum e prezentată de Plotin. Şi tot la fel de interesantă este importanţa pe care i-o conferă Dante concepţiei speculative privind emanaţia. Faptul că principiul prim rămâne în sine însuşi în timp ce produce ceea ce îi urmează în ordinea fiinţei este afirmat de către poet în termeni care vor fi provenind, probabil, direct de la Plotin sau Proclus, aşa cum rezultă mai ales din cântul al XXIX-lea din Paradisul.

Spinoza şi Leibniz

După apariţia umanismului, primul sistem antic însuşit în privinţa conţinutului a fost platonismul. Totuşi, deşi l-a citit pe Platon, Academia din Florenţa a făcut-o prin ochii neoplatonicienilor. Marsilio Ficino, după ce l-a tradus pe Platon în latină, a făcut acelaşi lucru cu „Enneadele“ lui Plotin, în anul 1492. La rândul lor, platonicienii Renaşterii timpurii erau creştini doar într-un sens general, pentru că gândirea lor purta o profundă amprentă neoplatonică. Credinţa în magie şi în astrologie a continuat şi în secolele următoare.

Deşi exemplele pot continua, ecourile filosofiei neoplatonice se resimt cel mai pregnant în cele două ontologii, de altfel cele mai originale şi tipice din timpurile moderne, respectiv cea a lui Spinoza şi cea a lui Leibniz; oricât de mult ar datora aceste opere noilor dezvoltări din ştiinţă şi din teoria cunoaşterii, ambele sunt exprimate prin intermediul concepţiilor metafizice ce au fost formulate în ultima perioadă a gândirii antice. Panteismul lui Spinoza şi monadismul lui Leibniz nu sunt doar presupuse de doctrina neoplatonică, ci chiar primesc o formulare clară ca aspecte diferite ale acesteia. Dacă, aşa cum afirmă unii critici moderni, cele două concepţii nu sunt, până la urmă, total antagonice şi ireconciliabile. Probabil că răspunsul/soluţia se află tot la Plotin.