Nerăutatea față de toți

Există o tensiune permanentă între poruncile Evangheliei și lume. Iar aici lume înseamnă ansamblul trăirilor psihice superficiale, după care se întâmplă adesea să ne orânduim viața; trăirile care nu au apucat să fie transfigurate prin har și prin efort ascetic. Despre Sfântul Isaac Sirul ni se spune că a renunțat la scaunul episcopal în clipa în care a trebuit să judece o pricină și a încercat să o facă după poruncile lui Hristos. Dar cel care ceruse dreptatea nu a fost mulțumit de rezoluția sfântului, așa că i-a zis: „Lasă acum Evanghelia, fă-mi dreptate“. Iar Isaac a preferat cuvântul Domnului în fața oricărei aparente dreptăți omenești și a părăsit lumea, dedicându-se cu totul contemplației și singurătății. Același conflict, dar de această dată într-o formă atenuată, îl găsim într-o apoftegmă despre Avva Macarie Egipteanul. El ajunsese să se poarte fără de răutate față de toți frații. Adică era egal cu sine însuși și cu toți cei pe care îi întâlnea; nu răspundea răului cu rău. Un astfel de comportament era de neînțeles chiar și pentru frații din comunitatea în care se găsea Macarie. Monahii care și-au dedicat viața lui Dumnezeu, care au părăsit lumea, s-au îndepărtat de tot pentru a fi în singurătate doar cu Domnul. De aceea unii l-au întrebat pe Macarie de ce face aceasta, iar răspunsul a fost: „Doisprezece ani am slujit Domnului meu să îmi dea harisma aceasta și voi toți mă sfătuiți să renunț la ea?”

Adesea creștinismul nostru este o încercare omenească de temperare a maximalismului evanghelic. Un efort de a menaja confortul și comoditatea noastră, de a păstra intacte reflexele cotidiene, care sunt mult mai aproape de dreptatea Vechiului Testament: „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”, decât de iubirea tuturor, inclusiv a vrăjmașilor, pe care Domnul o poruncește.

La fel ca în pustiul Egiptului, și astăzi, după două milenii de creștinism, asumarea fără rest a poruncilor Evangheliei șo­chează sau chiar destabilizează. Aici se vede cât de puțin a pă­truns duhul creștin în lume, dar chiar și așa a reușit să o schimbe din temelii. Drumul crești­nismului în lume este departe de a fi încheiat, cu tot zbuciumul și oscilațiile istorice. Iar cei care reușesc să pună în practică Evanghelia fără rest, asemenea Sfântului Macarie Egipteanul, sunt jaloane pentru parcursul personal al fiecăruia dintre noi.
Evanghelia trebuie citită cu un ochi curat, așa cum a fost confirmată de marile experiențe ale Părinților. Nu trebuie să devină un paravan al neputințelor, o scuză pentru puținătatea noastră. Asceții din deșertul egiptean (și nu numai) sunt dovezi ale faptului că se poate trăi cuprins de o dragoste învăluitoare, lipsită de umbrele răutății. În definitiv, că se poate pune în practică porunca Domnului, care stabilește propria Lui dragoste ca etalon pentru iubirea dintre oameni: „Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul” (In. 13, 24). Iar un semn al acestei iubiri este cel pe care îl vedem la Avva Macarie: purtarea cu nerăutate față de toți.