Nevoia de frumos

Sufletul nostru vibreză la tot ce este frumos. Întâlnim peste tot imagini încântătoare, le privim şi trecem mai departe. Ca să le vedem, să le descoperim, să ne emoţioneze, este nevoie ca mai întâi să ne deschidem ochiul inimii noastre. Dacă sufletul nostru vibrează la frumos, descoperim frumosul din noi, pentru că altfel nu l-am recunoaşte. Este de ajuns să trăim cu bucurie clipa, care este unică. Să fim în acord cu ea înseamnă să fim prezenţi la actul vieţuirii, să fim vii. Adică să ne conştientizăm trăirile, emoţiile, sentimentele, aceste „ingrediente“ care ne definesc ca fiinţe umane, iubitoare, iertătoare, creatoare.

Şi dacă este la îndemâna noastră să ne construim existenţa, atunci cine ne împiedică s-o facem bună şi frumoasă? Stă în puterea noastră să-i dăm strălucire, chiar dacă nu suntem bogaţi sau în lumina reflectoarelor. Bogăţia e fascinantă, dar nu ne garanteză sănătatea, lipsa grijilor, prieteni sinceri. Şi nici măcar n-o luăm cu noi. Te-ai întrebat vreodată ce cale ai alege dacă ţi s-ar mai da o şansă să trăieşti? Dacă ar fi să rei-terezi timpul, ţi-ar fi teamă să te confrunţi cu alte necunoscute. Eşti convins că ar fi altfel, dar nu ai siguranţa că vei fi mai împlinit ca om. Poate mai bogat, poate mai lipsit de grijile ştiute, poate mai rea-lizat, dar în mod sigur nu ştii dacă mai fericit sau mai împăcat cu tine însuţi.

Probabil că, derutat de necunoscut, ai alege tot drumul ştiut. Este ca-n parabola cu alegerea crucii celui nemulţumit de viaţa sa, care a ales-o tot pe cea dintâi. Atât îţi este dat să duci, atât duci. Tu eşti dator doar să o preţuieşti, să o înfrumuseţezi, să o iubeşti şi să-ţi eliberezi sufletul de patimi. Dacă-l ţii prizonier şi nu-l laşi să se manifeste cald, iubitor, sensibil, nu vei fi niciodată mulţumit. Dacă-l vei silui cu ură, invidie sau nemulţumiri, îl vei zăvorî.

Şi, de plecat, ştim sigur că plecăm. Şi totuşi, acolo unde vom merge luăm ceva cu noi, că nu degeaba am adunat atâtea. Numai că, dincolo, doar iubirea are preţ deci şi valoare. Şi-atunci ne întrebăm ce-am făcut cu ea, am ascuns-o, am pierdut-o, am ucis-o, că numai în iubire nu am trăit... chiar să fi trăit degeaba în toată viaţa noastră, chiar să fi uitat singura cale pentru a ne desăvârşi? Şi pentru că mai avem ceva timp, măcar în al doisprezecelea ceas să ne trezim şi să recuperăm, pe ultima sută de metri, minunata clipă de-a fi adevăraţi.

Depinde doar de noi să vrem să fim, şi nu neapărat să avem. Să fim prietenul nostru fidel, să ne iubim cu duioşie, să ne iertăm nesăbuinţele, să ne liniştim mintea şi să ne împăcăm cu noi. Merită să ne acordăm un moment de respiro, pentru a reflecta. Să fim responsabili pentru ce am făcut şi să ne asumăm creativitatea actului de a trăi. Trecutul nu revine, dar prezentul are un impact fundamental asupra noastră. Prezentul are forţa să ne determine să reacţionăm şi să trăim altfel. Cu bucurie, cu speranţă şi cu drag.