Nevoia de modele

În contextul crizei morale a societăţii româneşti în general şi a crizei de identitate a tineretului în special, educaţia religioasă trebuie să ocupe o poziţie prioritară pe agenda politicii educaţionale şi să devină una dintre problemele de maximă importanţă a societăţii şi a Bisericii. Fără intenţia de a disculpa sau inculpa pe cineva, trebuie să recunoaştem că de criza serioasă - să nu spun gravă - prin care trece generaţia tânără, nu se face doar ea responsabilă în întregime. Cea mai mare parte de responsabilitate ne aparţine nouă: părinţilor, învăţătorilor, profesorilor, clericilor, precum şi instituţiilor fundamentale ale statului, înţelegând Biserica şi Şcoala.

Această criză morală are la bază una şi mai profundă, şi anume "criza modelelor" din societatea românească. Ce modele autentice poate societatea să ofere ca viabile şi demne de urmat tinerei generaţii? Această penurie de modele veritabile duce inevitabil la criză.

Iată de ce "reîntoarcerea" religiei în şcoală şi între disciplinele care contribuie la formarea personalităţii umane trebuie salutată, dar totodată trebuie să se abordeze foarte serios de către toţi dascălii creştini întregul proces educativ, pentru a putea îndeplini această misiune sfântă a Bisericii în lume, şi anume, de a-L face cunoscut pe Dumnezeu şi a-i ridica pe toţi la statura "bărbatului desăvârşit" care este Domnul nostru Iisus Hristos, Modelul prin excelenţă şi Marele Pedagog.

În această atmosferă de derută şi confuzie, într-o lume în care de multe ori scara valorilor autentice şi perene este răsturnată, Biserica oferă modul autentic al sfântului. Sfinţii, în general, şi mai ales Sfinţii Părinţi ai Bisericii în special sunt modele incontestabile. Oameni ca şi noi, ei au reuşit prin efort spiritual susţinut, prin rugăciune, prin practicarea virtuţilor, în special a smereniei, să întrupeze autenticul creştin, într-un cuvânt, să dobândească desăvârşirea. A fi desăvârşit înseamnă a fi sfânt. A fi sfânt, după cea mai simplă definiţie, înseamnă a fi liber faţă de păcat, a birui orice tentaţie, a rămâne curat, a te afla în comuniune cu Dumnezeu şi a permanentiza această comuniune, a te păzi şi a nu face sub nici o formă rău nimănui, şi nici ţie. A fi sfânt înseamnă, în primul rând, a fi Om. Sfinţii i-au învăţat pe oameni cum se trăieşte autentic şi plenar valorile moralei creştine. Sfinţenia, înainte de toate, înseamnă smerenie. Cineva a întrebat pe un mare sfânt: "Ce este desăvârşirea?" Adică, cum s-ar putea defini desăvârşirea. Şi acesta a dat următorul răspuns: "Un adânc de smerenie!" Fără smerenie nu poate ajunge nimeni nici măcar la o viaţă creştină. Adevărată smerenie e cea care se ascunde în omenie, în cuminţenie, în modestie. De aceea, Sfântul Ioan Scărarul, încercând să definească smerenia, a spus că "este un har fără nume al sufletului". Cel ce se crede virtuos, care se pune în comparaţie cu alţii şi se găseşte mai bun, care îşi arogă sfinţenia, acela e departe de acest ideal. Sfântul devine model pentru noi şi prin modul cum a reuşit să evite capcana "sau ispita" libertăţii, mai bine spus, a falsei libertăţi.

" În această atmosferă de derută şi confuzie, într-o lume în care de multe ori scara valorilor autentice şi perene este răsturnată, Biserica oferă modul autentic al sfântului. Sfinţii, în general, şi mai ales Sfinţii Părinţi ai Bisericii în special, sunt modele incontestabile."