Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Nevoia şi puterea umilinţei

Nevoia şi puterea umilinţei

Data: 06 Aprilie 2008

Chiar de-aţi fi săvârşit multe fapte bune şi chiar de n-aţi simţi în cugetul vostru vreun rău, numai gândind că puteţi să vă încredeţi, veţi pierde prin aceasta tot câştigul rugăciunii.

Şi, dimpotrivă, chiar când sufletul vă este împovărat de multe păcate, de veţi fi încredinţaţi că sunteţi cei din urmă păcătoşi, veţi fi vrednici să vă ridicaţi ochii spre Dumnezeu cu încredere.

Dar atenţie! A fi umil nu înseamnă a-ţi face reclamă, cu toate că ai conştiinţa că multe lucruri bune ai săvârşit, înseamnă că dacă te simţi vrednic să zici „cugetul nu-mi aduce nici o învinuire“, să adaugi dimpreună cu Pavel: „dar nu sunt îndreptăţit întru aceasta“ - şi încă: „Iisus Hristos a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu“.

A fi umil înseamnă să te cobori cu gândul când faptele tale bune te înalţă. Ci Dumnezeu, fără nume de bun, primeşte şi lasă să vină la El, pe lângă cei cu inima smerită, şi pe cei care, cu mărinimie, îşi mărturisesc păcatele, întru care se arată milostiv şi iertător.

Ca să înţelegem ce mare bine este să nu vă faceţi cine ştie ce autoapreciere, închipuiţi-vă două căruţe, înhămaţi la una dreptatea şi mândria, la cealaltă păcatul şi umilinţa. Şi veţi vedea căruţa păcatului luând înaintea celei a dreptăţii, nu atât datorită puterii însăşi a păcatului, ci tăriei umilinţei, tovarăşa lui.

În vreme ce căruţa dreptăţii va rămâne îndărăt, nu fiindcă dreptatea-i despuiată de putere, ci din pricina greutăţii şi a trupului de plumb al trufiei.

Umilinţa, prin avântul puternic pe care-o însufleţeşte, biruieşte greutatea păcatului - şi izbuteşte a se urca la cer. Trufia, prin trupul ei greoi, sfârşeşte prin a ucide avântul dreptăţii şi o trage, fără trudă, spre cele de jos.

Vreţi, oare, o dovadă că una dintre căruţe e mai grabnică decât cealaltă? Aduceţi-vă aminte de fariseu şi de vameş. Fariseul întovărăşea dreptatea cu trufia, când zicea: „Îţi mulţumesc, Doamne, că nu sunt ca ceilalţi oameni, tâlhari şi nedrepţi, nici ca acest vameş…“

Nebunul!… Trufia-i nu se mai satură să batjocorească obşteasca fire omenească, asuprind pe vameşul de lângă el. Şi ce făcu, oare, celălalt? Nu înlătură de la sine asuprirea şi nici nu se supără, fiindcă se vedea învinuit. Ci primi cu inima largă tot ce zicea fariseul despre el. Lovitura duşmanului său fu pentru el un leac, o putinţă de vindecare. Asuprirea, o laudă. Acesta-i preţul acestei prisosinţe a umilinţei. E nesimţitoare când batjocorirea muşcă din ea - şi nicidecum nu se înfurie împotriva jignirilor aproapelui. Ba chiar, din aceste jigniri, se poate culege o mare şi nobilă roadă: e tocmai ceea ce s-a întâmplat cu vameşul. Primind ocările, el se despovăra de greşeli. Zise: „Îngăduie-mă şi pe mine, păcătosul!…“; şi coborî de la templu mai îmbunătăţit ca fariseul.

Unul punea înainte dreptatea lui, ajunările şi dijma ce o dădea; celălalt grăia nişte vorbe simple şi fu despovărat de păcate. Căci Dumnezeu nu auzi numai vorbele, ci văzu şi sentimentele care însoţeau vorbele. Şi aflându-le că erau de umilinţă şi de părere de rău, avu milă - şi-şi arătă bunătatea.

Nu vă mândriţi cu umilinţa voastră!… Poate veţi râde de ceea ce-am zis: „Umilinţa poate duce la trufie?“

Nu vă miraţi - ea zămisleşte mândrie când nu-i sinceră. Cum aşa? Când ea urmăreşte încuviinţarea oamenilor şi nu a lui Dumnezeu, când e săvârşită întru aşteptarea laudei şi spre propria desfătare. Ceea ce e diavolesc.

Unii se trufesc umilindu-se, cugetând pentru ei o îndestulare binevoitoare. De pildă, vine la tine un frate, iar tu îl primeşti - şi-i speli picioarele - şi de îndată, mândru eşti de aceasta. Am făcut - zici - ceea ce nimeni n-a făcut: am săvârşit umilinţa.

Aşadar, cum poate cineva rămâne umil? Aducându-şi aminte de acel sfat al lui Hristos: când aţi săvârşit tot ceea ce-aţi putut, ziceţi: „Suntem nişte slugi netrebnice“.

Cel ce însuşi pe sine s-a încredinţat că n-a făcut nici o ispravă de seamă, orice ar fi făcut, acela singur e umil, fiindcă deloc nu-şi închipuie că a ajuns ţinta.

Mulţi au scos lăudăroşenie din umilinţa lor. Să nu facem aşa. Ai săvârşit o faptă de umilinţă, nu te mândri, că pierzi roada. Ca să nu ţi se întâmple ca fariseului: s-a mândrit că a plătit dijma - şi şi-a pierdut toată răsplata. (Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvinte alese)