Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Nicolae Grigorescu, eroul smerit al artei românești

Nicolae Grigorescu, eroul smerit al artei românești

Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Arhim. Mihail Daniliuc - 16 Mai, 2017

La 15 mai 1838, în localitatea Pitaru din județul Dâmbovița, se năștea Nicolae Grigorescu, artist fără de care cultura română ar fi fost incompletă. Îi datorăm atâtea iscusitului creator de poezie prin ima­gini, încât nu putem lăsa să fi trecut această zi din calendarul cultural al nației noastre fără să ne amintim de cel supranumit „eroul smerit al artei românești”.

Petrecerea lui Grigorescu în lumea pământeană o istorisesc expresiv operele sale, chintesență a sensibilității și geniului creator al poporului român. Nu a avut o existență senzațională. În afară de Dumnezeu și de dragostea faţă de pictură, nu exista nimic pentru Grigorescu. În capodoperele sale și-a pus deplina iubire de frumos, și-a arătat legătura trainică cu Mântuitorul lumii, Hristos Dumnezeu, zugrăvindu-L ca nimeni altul.

În 1843 tatăl său a murit, iar mama, cu cei șase prunci, s-a mutat la Bucureşti, locuind în casa unei surori din Mahalaua Cărămidarilor. De mic, băiatul s-a dovedit foarte sensibil, căutător și iubitor de frumuseți perene. De aceea mama l-a dat ucenic la pictorul de biserici Anton Chladek, unde a învățat să zugrăvească icoane, deși avea doar puțin peste 10 ani. La vârsta de 18 ani a realizat primul tablou cu tematică istorică, numit „Mihai scăpând stindardul”. S-a prezentat cu el la domnitorul Țării Românești, Barbu Știrbei, solicitând sprijin financiar ca să-și continue studiile în străinătate. Nu știm de ce cârmuitorul a întârziat să dea curs doleanței junelui artist. Eșecul demersului de a se perfecționa peste hotare l-a adus iar pe șantierul bisericesc, de data aceasta la Mănăstirea Zamfira din județul Prahova. Între timp, la Agapia, conducerea mănăstirii a fost încredințată monahiei Tavefta Ursache, acesteia revenindu-i greaua misiune de a restaura așezarea monahală cu o istorie de peste două secole. În vederea pictării bisericii mari, neîntrecuta stareță l-a ales pe Nicolae Grigorescu. În doar trei ani, el avea să aștearnă pe zidurile interioare ale locaşului de cult istoria sfântă a mântuirii neamului omenesc în picturi de o frumusețe și strălucire aparte, prin ele vizualizând iconic Evanghelia lui Hristos. A fost curajoasă stareța să încredințeze uriașa responsabilitate unui tânăr abia trecut de 20 de ani, fără studii de specialitate dar consecvent autodidact, înzestrat cu un talent de excepție.

Artistul plastic a lucrat de zor, așa încât evenimentul istoric din ianuarie 1859, Unirea Principatelor, l-a prins cu capodopera aproape de final. Entuziasmat de bucuria populară, Grigorescu, la rându-i un mare patriot, a dorit să marcheze în mod cu totul original momentul de răscruce din istoria românilor: a pictat aripa dreaptă a arhanghelului Gavriil, din icoana hramului așezată în catapeteasmă, în culorile steagului românesc. Considerând unirea celor două țări românești o veste dumnezeiască, a pus tricolorul pe aripa îngerului binevestitor. Detaliul, unicat în iconografia românească, nu se mai poate observa, căci ferecătura icoanei îl tăinuieşte sub argintul aurit, dar reprezintă pentru viitorime o nezdruncinată mărturie că autorul său, român adevărat, și-a iubit nespus ­neamul. Această dragoste l-a determinat ca în anul 1877 să însoţească armata română în calitate de pictor de front, realizând la faţa locului, în luptele de la Griviţa şi Rahova, desene şi schiţe ce au rămas dovadă a curajului și jertfei eroilor români.

Revenind la detaliul interesant din pictura bisericii de la Agapia, în urmă cu câțiva ani, la Editura Doxologia s-a ­publicat ­un album deosebit ­intitulat „Grigorescu la Agapia”, unde apare imaginea arhanghelului Gavriil cu aripa înmuiată în culorile tricolorului românesc. Fotografia s-a făcut, probabil, înainte de reașezarea ferecăturii, după restaurarea icoanei respective. Nu putem trece nici peste un alt amănunt, la fel de interesant, legat de pictura inegalabilului român de la frumoasa mănăstire nemțeană. Vrând să sugereze că Dumnezeu a chemat la sfințenie fiecare neam în parte și pe toate la un loc, zugravul a recurs la o modalitate cu totul deosebită de a arăta că poporul român, la rândul lui, a fost poftit să ia parte la ospățul mântuirii, că mulți frați de o simțire și de un sânge cu noi au dat deja curs sfintei invitații a Cerescului Tată: în execuția chipurilor de sfinți, artistul s-a inspirat din înfățișarea țăranilor locuitori ai satelor vecine mănăstirii, a monahiilor din obștea chinoviei moldave sau chiar a unor vizitatori aflaţi în pelerinaj la Agapia. În anul 1861 pictura era gata. Zidurile deveniseră ferestre către Cer. Ministrul Kogălniceanu, vizitând Agapia, a rămas profund impresionat de cele văzute, intervenind apoi la București pentru ca înzestratul pictor să plece la Paris cu o bursă, timp de cinci ani, la Școala de Belle-Arte.

A iubit nespus satul românesc, leagănul prunciei lui. Această dragoste s-a materializat în execuția unor creații inspirate din viața așezărilor rurale: portrete de ţărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de ţară, peisaje cu specific românesc. Ca o apreciere a impresionantei sale opere, Nicolae Grigorescu a fost ales membru al Academiei Române, în 1899, fiind primul artist plastic căruia i s-a recunoscut astfel valoarea.

Se pare însă că Dumnezeu S-a grăbit, fiindcă avea nevoie și în Cer de un măiestrit iconar. De aceea, într-o zi toridă de vară, la 21 iulie 1907, Domnul l-a poftit pe creatorul de oglinzi ale transfigurării omului și universului să-și înceapă călătoria spre veșnicie. Împlinise 69 de ani. Ascultătorul șevalet a rămas înmărmurit la ultima lucrare, „Întoarcerea de la bâlci”, neterminată, căci sufletul pictorului s-a întors de unde a plecat.