Nicolae Labiș în areopagul personalităţilor Fălticenilor-mon amour

Remarca lui George Călinescu după popasul făcut la Fălticeni împreună cu echipa sa de la Institutul de Istorie Literară al Academiei Române, regăsită într-una din „Cronicile optimistului”, publicate în revista „Contemporanul”, că așezarea dintre dea­lurile cele domoale, prevestitoare ale fortărețelor Munților Stânișoarei, ar fi o „Florență a Nordului”, le-a suflat vânt în pânze fălticenenilor mândri de vatra lor și i-a încurajat să glăsuiască cu ambitus și mai înalt despre gloria celestului târg, care și-a îndeplinit cu osârdie misiunea de mare însemnătate primită la 1780 prin uricul domnesc al lui Constantin Moruzi, de înființare, la marginea rășluită a Principatului Moldovei, a unui centru urban spre a ține loc de Suceavă, cea răpită de austrieci în conivență cu mai vechii noștri stăpânitori, turcii. Și câtă vreme Folticeni, urbea născută dintr-o strânsură de sate și din marele pâlc al evreimii pribegite din Galiția, a fost capitală de ținut, apoi de județ, cu numele de Suceava până după 1918, și de Baia, de la acel moment istoric, așezarea și-a plinit datoria. A fost un izvor de spiritualitate, consonantă cu Europa, și a dat țării, grație instituțiilor sale, în special cele școlare, precum faimosul Liceu „Nicu Gane”, oameni de seamă într-o curgere înspumată de râu cu debit mare. O strălucită pleiadă; corifeii fiind două mari figuri din aceeași generație, Mihail Sadoveanu și Eugen Lovinescu. Și unul, și altul au ucenicit aici și au elaborat în acest loc parte importantă a operei lor. Anul literar 1904 a fost numit Mihail Sadoveanu, grație celor patru cărți publicate, scrise la Fălticeni, în umila căsuță de zestre a Coanei Catincuța, Ecaterina Bâlu, mama celor 11 copii, cu toții născuți în Grădina liniștii, cuibul grijit de scriitor și ridicat din drepturile de autor primite pentru aceste scrieri. Eugen Lovinescu a venit an de an până la asfințitul său în vacanțe la Fălticeni, întorcându-se de fiecare dată cu tolba plină la București. Și în jurul acestor astre solare au gravitat stele la fel de strălucitoare. Multe și însemnate. Lumina lor a iradiat binefăcător și asupra pământurilor robite din Țara de Sus a Moldovei. Această rodire și-a pierdut din vigoare odată cu decăderea administrativă a Fălticenilor prin reformele teritoriale ale regimului comunist, care dăinuie și azi. Dar flacăra nu s-a stins niciodată. La fel și cultul pentru faptele înaintașilor, celebrate în așezăminte muzeale, precum Galeria Oamenilor de Seamă ai Fălticenilor.

Ultimul dintre marile nume, ale căror biografii sunt legate indestructibil de Fălticeni, este cel al lui Nicolae Labiș. Poetul născut în urmă cu 90 de ani, la 2 decembrie 1935, în Mălinii de la poalele Stânișoarei, datorează Fălticenilor începuturile sale creatoare și ale construcției lui cărtu­rărești. Elev din 1946 la Liceul de băieți „Nicu Gane”, Nicolae Labiș, copilandrul cu stea în frunte, a avut șansa unor îndrumători de vocație. De-a dreptul providențiali. Erau profesorii Vasile Gh. Popa, de română, și Aurel George Stino, de franceză. Ei i-au deschis porți spre cămările cele fermecate ale marii literaturi, îndemnându-l să citească ceea ce nu numai că nu figura în programa școlară, dar se afla la index. Eminescu i s-a dezvăluit atunci în cuprinderea sa adevărată. La acea vreme a descoperit că Sadoveanu nu scrisese doar „Mitrea Cocor” și „Nicoară Potcoavă”. Profesorul Aurel George Stino, condeier prolific și de har în perioada interbelică la cele mai importante publicații ale vremii, l-a poftit în casa lui și i-a oferit să citească pe Villon și Rimbaud. Vasile Gh. Popa l-a trimis în expediții de culegător de folclor la Baia, Boroaia, Mălini. Instinctul și cultura precoce dobândită i-au îngăduit să zărească grăunțele de aur din nisipul cel îmbelșugat. O dovedesc piesele tezaurizate din aceste popasuri de culegător, adunate de profesorul Vasile Popa într-o carte intitulată „Nicolae Labiș, folclorist”, editată în 2006 la Suceava de Nicolae Cârlan, editor și al scrierilor complete, „Opera Magna”, și de Adrian Cocârță, fostul muzeograf de la Galeria Oamenilor de Seamă. Intrând în prima clasă a cursului inferior al liceului în 1946, Nicolae Labiș a locuit în gazdă pe Ulița Rădășenilor, numărul 27, în casa lui Iordache croitorul, ridicată pe locul celei a lui Vasile Fieraru, unde a stat o vreme și Ion Creangă, elev la Şcoala de Catiheți, după ce a dat bir cu fugiții cu tovarășii lui humu­leșteni din locuința lui Pavel Ciubotaru, aflată vizavi. Nicolae Labiș, descendent prin mama Profira din seminția din care ieșit-a și Creangă, când a zărit de pe cerdacul casei gazdei sale placa pusă, la inițiativa germanistului Virgil Tempeanu, de Liga Culturală pe gospodăria lui Pavel Ciubotaru de peste drum, mențio­nând că acolo a șezut în urmă cu aproape un veac marele humuleș­tean, s-a dus la profesorul Aurel Geor­ge Stino, responsabil cu biblioteca liceului, și i-a cerut să-i împrumute „Amintiri din copilărie”. Cetind paginile consacrate „nebuniilor” catihe­ților, se întâlnea în gând cu marele său înaintaș. Tot în acea vreme aurorală, preotul Leonida Gavrilescu, parohul Bisericii „Sfântul Ilie”, l-a găzduit vreme de trei ani pe elevul Labiș într-o mansardă, căreia el și cei doi veri ai săi, trăitori împreună, îi spuneau „La cucurigu”. Acea ședere a fost înrâuritoare pentru viitorul poet. Părintele Gavrilescu, vizitat de muze, autor de poeme veritabile, cum ne dovedește volumul postum îngrijit de PS Părinte Timotei Prahoveanul, era și un bun cunoscător al scrisului românesc și universal, avea o bibliotecă bine garnisită, o mină de aur ieșită în calea aspirantului întru ale scrisului. Lecturile se încheiau cu dialoguri peripatetice, deosebit de benefice celui pornit pe potecile scriito­ricești.

În noiembrie 1951, Nicolae Labiș, cel care căpătase notorietatea năzdrăvanului din poveste prin precocitatea talentului său, a fost luat la Iași ca o achiziție înnobilatoare a Filialei Uniunii Scriitorilor. Cel care l-a dus în cetatea ieșeană a fost profesorul Constantin Ciopraga, absolvent, promoția 1935, al liceului fălticenean. Legenda ce l-a aureolat pe Labiș a început a se țese aici la Fălticeni. A debutat literar în 1950 cu poezia care i-a entuziasmat pe participanții la Conferința de la Iași a tinerilor scriitori din Moldova, „Fii dârz și luptă, Nicolae!”, apărută în numărul 8, din decembrie, acel an, în Almanahul „Iașul nou”. În 1951, ca elev al Fălticenilor, a fost încununat cu Premiul I al Concursului național de literatură, cu o lucrare scrisă în versuri.

În puținii ani cât a mai trăit, pe când era în București, Nicolae Labiș se abătea ades pe la Mălini. Înainte de a lua motorul spre Capitală, trăgea o raită prin Fălticeni, cu un popas acasă la Sadoveanu, la „Marele Sad”, cum îl numea cu mărturisită admi­rație, în Grădina liniștii. Fălticenenii l-au considerat dintotdeauna pe Nicolae Labiș un fiu al lor. Și nu l-au uitat. În școala în care a învățat, și unde am fost și eu elev, e un nume sacru, cu locul său special în Sinaxar. Semn că n-a fost uitat, oamenii locului au dorit să-i vadă zi de zi chipul. Întâmplare fericită, această visare avea să devină realitate în anul rotunjirii celor 90 de ani de la nașterea celui pe care Eugen Simion îl numea, cu o memorabilă sin­tagmă, „buzduganul unei gene­ra­ții”. O statuie s-a ivit în cuprinderea târgului ca un memento perpetuu al autorului poemului „Moartea căprioarei”, scris dintr-o răsuflare într-o noapte la Mălini în toamna anului 1954. Monumentul labișian s-a ridicat la capătul străzii Maior Ioan, pe unde urca Nicolae Labiș către pitoreasca Băncuța, aruncân­du-și privirile peste pământurile din preajma Bisericii Fălticenii Vechi, unde se chinuise cumplit, cu amar de vreme în urmă, cu gramatica cea afurisită, Trăsnea, colegul tare de cap al lui Creangă de la Școala de Catiheți.

Ideea amplasării acestui monumental bust a apărut în iulie 2022, la inaugurarea Donației „Ecaterina și Grigore Ilisei” de la Biblioteca Municipală din Fălticeni, în care am așe­zat portretul lui Labiș, operă a sculp­torului ieșean Vladlen Babci­neț­chi. O făcusem ca o reverență față de cel pe care-l consider spirit tu­telar alături de Sadoveanu, urmare și a obârșiilor noastre de la Mă­lini, mai precis de la Poiana Mărului și Văleni, cele două sate păstorite de tatăl meu în vremea copilăriei lui Labiș. Expresivitatea bustului în bronz, restituind acel „spirit al adâncurilor”, a impresionat, și poetul Constantin Hrehor a propus atunci să se facă și o variantă de for public, care să fie amplasată în oraș. Am îmbrățișat cu toții această idee, nu în ultimul rând primarul Fălticenilor, Cătălin Coman. Sculptorul Vladlen Bab­cinețchi s-a oferit să dăruiască Fălticenilor varianta pentru turnare. Primăria Fălticenilor, la rându-i, a contribuit cu banii necesari turnării în bronz a bustului, cumpărării pietrei pentru soclu, modelată chiar la fața locului de artist, și amenajării amplasamentului. A fost un drum nu ușor ca să se ajungă în za­riștea izbânzii. Și s-au rânduit toate să se petreacă asta într-o zi de 11 octombrie 2025. După ploile ce-au precedat acea sâmbătă, răsărise soarele și daurea o zi de sărbătoare, împodobită și de prezența surorilor poetului, Margareta și Teodora, bucuroase că așezarea în care și ele uceniciseră nu-l uitase pe fratele lor, cu urmele lui nepieritoare în istoria acestei mitice așezări, „Florența Nordului”. La solemnitatea de dezvelire a sculpturii, Margareta Labiș a ales să rostească cu vocea ei răscolitoare o poezie tâlcuitoare metaforic a înțele­surilor acestui gest ofrandier, acelea ale întoarcerii acasă a lui Labiș și ale mărturisirii biruinței sale prin poezie asupra morții care l-a secerat atât de devreme. „Cine-și va pierde credin­ța-n izbândă/ Pe aceste mereu mișcă­toare poteci?/ Cine din nou va muri/ Înainte ca trupu-i să moară?/ Cine-o să-și lepede inima în colb-/ Insuportabil de mare povară?/ Ca un vânt rău, ori ca o insultă/ Întrebarea prin rânduri trecu./ -Ascultă, ascultă, ascultă!/ Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!” („Noi, nu”)

Fost-a această zi una a Învierii prin amintirea dăinuitoare a celui care a fost și rămâne una din pietrele prețioase din lada de zestre a Fălticenilor-mon amour. Noi, fălticenenii, nu, niciodată nu-l vom uita.