Nicolae Steinhardt, „Între viaţă şi cărţi“

Mănăstirea Rohia şi Editura Polirom au început reeditarea cărţilor părintelui N. Steinhardt în seria de autor care îi poartă numele. "Între viaţă şi cărţi", una dintre lucrările colecţiei, ne atrage atenţia prin deschiderea către viaţa culturală, printr-o implicare profundă, de pe poziţia unui moralist echilibrat, cu o fineţe şi un firesc admirabile.

Cartea adună articole literare publicate de autor pe parcursul câtorva zeci de ani în revista Viaţa Românească. Nicolae Steinhardt scrie despre cărţi, dar nu ca un critic literar, nici ca un eseist sau ca un istoric al literaturii, ci ca unul care are o înţelegere superioară a vieţii, care se plasează în spaţiul dintre artă şi realitate dintr-o profundă necesitate spirituală. Autorul se comportă ca un om liber, care aderă la valori morale şi umaniste, fără a le impune altora, fără a face caz de ele şi a arăta un didacticism supărător. Firescul şi francheţea cu care admiră tot ceea ce are valoare cuceresc. Cucereşte fără a fi seducător prin stil, cât mai ales printr-un punct de vedere original, care surprinde adesea şi lasă probleme deschise.

Articolele părintelui Steinhardt au găsit tonul potrivit pentru un dialog cultural. Mircea Iorgulescu: "Curajul, moralitatea, conştiinţa, adevărul, convingerea, încrederea, libertatea sunt termeni urmăriţi cu stăruinţă în cele mai variate întrupări literare." ("Între viaţă şi cărţi", România literară nr. 26/24, iunie 1976).

Vom urmări şi noi aceste valori puse în faţa omului civilizat, care se poate ridica la înţelegerea lor.

Prima scenă de dragoste trupească dintre Vronski şi Anna Karenina este comentată cu un realism şi cu o ascuţime a vederii care, ele însele, sunt moralizatoare: "S-a zis cu faza şovăielii, a suferinţelor inimii, a aspiraţiilor şi "dragostei nebune": acum Vronski nu mai are în faţa lui pe mult râvnita minunata doamnă Karenin, ci corpul dezvelit al unei femei pe care a posedat-o; şi-l priveşte cum s-ar uita un criminal la cadavrul victimei sale. În fond, el are acum, fulgerător, intuiţia problemei care i se va pune de atunci încolo în cursul întregii sale vieţi: cum să se descotorosească de acel corp?". Nicolae Steinhardt ne prezintă cu prilejul acestei scene - care ţine de literatură, dar şi de viaţă în egală măsură - adevărul: viaţa şi moartea, prezentul şi viitorul, fericirea şi crima sunt simultane. Crima lui Vronski apare acum evidentă: el îşi priveşte iubita ca pe un trup.

Munca este o altă valoare pe care o admiră Steinhardt. Prezentându-l pe Thomas Mann, spune că "mai presus de firea de artist stă la el perseverenţa omului de muncă sistematică".

Pygmalion de George Bernard Show este un exemplu în care se vede cum smerenia este potrivită ambilor parteneri într-o relaţie: "Procesul Higgins - Eliza este şi unul de măcinare a unor prejudecăţi, de risipire a unor mândrii". Eseistul arată că profesorul Higgins nu domină în relaţia cu inculta Eliza. Cei doi se transformă unul pe altul: "Aşadar, profesorul îşi joacă şi el rolul transfigurator şi-i dă fetei posibilitatea să asimileze acele elemente de civilizaţie în lipsa cărora cultura nu are pe ce se grefa. Iar Eliza îl învaţă şi ea, din plin, să-şi deschidă ochii şi să vadă dincolo de cercul de cretă al prejudecăţilor, egoismului şi specializării. Paradoxal, ea, analfabeta, îi dezvăluie cultura".

Cartea îi permite autorului mixajul viaţă - cultură - religie. Inserţia valorilor religioase se face în cel mai firesc cadru. De exemplu, libertatea şi respectul faţă de persoană, idei centrale în Ortodoxie, sunt superioare culturii: "Cultura şi civilizaţia, dacă sunt autentice, presupun însă mai mult: ideea de libertate, convingerea că şi ceilalţi există şi sunt persoane, respectul libertăţii semenului, depăşirea fazei în care învăţătura se reduce la acumularea de cunoştinţe şi fişe, însăşi contopirea culturii şi civilizaţiei într-un tot indestructibil, unde cele două elemente nu pot fi identificate separat".

Printre virtuţile apreciate de criticul monah, Mircea Iorgulescu amintea curajul. Nicolae Steinhardt se opreşte asupra a două calităţi ale personajului principal din cartea lui Henri Charrière, "Fluturele", calităţi prin care timpul a fost învins: curajul şi buna dispoziţie. "Comoara lui Charrière a fost curajul neclintit - şi o demnitate, un calm, o putere de a nădăjdui, de a nu se lăsa înjosit, de uimire la un om venind dintr-o lume lipsită mai ales de virtuţi morale, şi deci uşor de călcat în picioare".

De asemenea, eseistul consideră că artistului îi este necesar curajul, ca şi soldatului: "Dar ceea ce nu-şi poate în nici un caz afla vreo justificare este renunţarea la esenţial: lupta pe viaţă şi pe moarte, prezenţa personalităţii însăşi nu se concep altfel decât sub faldurile drapelului propriu. Viforul contingenţelor explică multe. Când situaţiile ajung la limită şi nu mai e de şagă, când fiecare trebuie să-şi spună numele şi ce hram poartă, artistul trece şi el în zodia curajului, ursită de conjuncţia sincerităţii şi a simplicităţii. Sub nici un cuvânt, când e la adicălea, nu se admite turcirea. Pilda lui Brâncoveanu este de fapt o stea fixă a vicisitudinilor vieţii de artist. Multe, dar cu nici un preţ turcirea".

Aş încheia subliniind lumina Ortodoxiei pe care Nicolae Steinhardt o aruncă asupra culturii occidentale, scoţând în evidenţă soluţiile ei la problemele lumii contemporane, împlinind dialogul, copleşind cu omenia, sărbătorind viaţa, fixând valorile, cele de deasupra culturii şi civilizaţiei.

" Viforul contingenţelor explică multe. Când situaţiile ajung la limită şi nu mai e de şagă, când fiecare trebuie să-şi spună numele şi ce hram poartă, artistul trece şi el în zodia curajului, ursită de conjuncţia sincerităţii şi a simplicităţii. Sub nici un cuvânt, când e la adicălea, nu se admite turcirea. Pilda lui Brâncoveanu este de fapt o stea fixă a vicisitudinilor vieţii de artist. Multe, dar cu nici un preţ turcirea."