Nicolae Turtureanu - întruchipare de dar ceresc

În dimineața zilei de 17 iunie 2025, într-un salon al Spiridoniei Iașilor s-a auzit glasul poetului Nicolae Turtureanu rostind cu ultimele puteri „Îngăduiți-mi să respir”, titlul interzis de cenzura vremii, sub care ar fi trebuit să apară în 1971 cartea sa de debut de la Editura Junimea, „Punctul de sprijin”, distinsă în acel an cu Premiul de poezie al Festivalului „George Bacovia” de la Bacău. A fost un poet parcă din regnul bacovian, biruind destin mașter prin­tr-o poezie cu incantații de psalm arghezian și străfulgerări de umor subțire. A venit pe lume în Iacobenii Botoșanilor, în 1941, la capăt de octombrie, cu hlamida lui fabuloasă de culori, cu dominanta de ocruri, roșuri arzânde, cafeniuri, ce și-au pus pecetea asupra făpturii pruncului, arămindu-i trupul, dăruindu-i glas cu sonorități de bronz și argint să bată cadența viersului măiestrit și presărând peste frageda ființă învăpăierea cireșilor întomnați ca să-i înscânteieze imaginația.

Am fost coleg de facultate cu Nicolae Turtureanu, Nicolae Turtă, cel din actele de stare civilă. Am făcut parte din aceeași promoție (1961- 1965) a Facultății de Filologie, Secția limba și literatura română de la Universitatea „Al. I. Cuza” Iași. Ne găseam în grupe diferite. Nicu în cea a „bătrânilor”, pu­țin mai în vârstă decât absol­venții de liceu din 1961, ce constituiau majoritatea covârși­toare. Tomnatecii nu studiaseră limba latină în ciclul secundar, și din acest motiv formaseră o grupă specială, cea a începătorilor la această disciplină. Prietenia cu Nicolae Turtureanu s-a legat în facultate. Dar nu din primul an, când ne salutam afabil și mai schimbam în pauza unui curs, ori la cămin, câteva vorbe. Apropierea s-a produs în vacanța de vară a anului 1962 în redacția ziarului „Zori Noi” de la Suceava. Fratele lui Nicolae, Dumitru (Mitică), făcea parte din redacția oficiosului sucevean. Absolvise Facultatea de Ziaristică de la Universitatea din București. Nicolae se manifestase ca poet din primul an de studenție și fratele lui s-a gândit să-i ofere posibilitatea de a-și exersa condeiul și în jurnalism pe timpul vacanței și pe deasupra ca să câștige un bănuț, că nu-l dădeau gologanii afară din casă. Eu ajunsesem să fiu poftit să lucrez vara la „Zori Noi”, unde vara rândurile se răreau ca urmare a concediilor, pentru că începusem o colaborare cu gazeta încă din anii liceului de la Fălticeni. Debutasem în paginile cotidianului sucevean în 1960. Mi-a fost publicat atunci un prim articol, dar cu pseudonimul, atribuit de redacție, de Grigore Spiru. Am pus respectiva decizie pe seama contextului și a faptului de a fi fost băiatul unui preot. Poate contase și calitatea mea de elev. Cine știe? Rămâne un mister, de vreme ce în vara lui 1962, când lucrurile nu se schimbaseră prea mult în România, pentru că relaxarea de după încheierea colectivizării nu fusese una consistentă, am semnat cu numele meu aproape zilnic. Când m-am oferit să colaborez, am fost primit cu brațele deschise. Mulți dintre redactori plecaseră în concedii și era nevoie de forță de muncă. Așa că am fost puși repede amândoi în pâine. Câștigam experiență, dar și ceva parale. Eram plătiți în acord. Productiv de felul meu, scriam cu fervoare și mult, umplând cămările redacției și adunând ceva provizii pentru toamna revenirii la facultate. A fost benefică acea lună și jumătate de gazetărie frenetică și în prima linie. Ne-am format, eu și Nicolae, mâna. În acea vară de poveste, când scrisul nostru s-a confruntat pentru prima oară cu publicul, cu rezultate notabile, a început a se țese prietenia noastră. Pânza ieșită din stativele acelui timp văratec s-a dovedit a fi trainică, de vreme ce nu s-a destrămat vreme de peste 60 de ani. Ne uneau crezuri comune, ne înaripau visuri ce prindeau contur în făpturile noastre și ne înfrățea această dulce povară a cuvântului ce ni se sortise amândurora. Nicolae venea din lumea satului, lume ce-și avea cuibul ei și în sufletul meu. Părea a nu se fi născut într-o zodie bună, dar el o înfrunta și îmblânzea cu o dârzenie ce n-ai fi bănuit-o la un tânăr firav, bătut parcă de vânturile sorții maștere. Părinții, țărani din Iacobeni, sat al comunei Dângeni, în părțile de nord ale Botoșanilor, erau oameni gospodari cu ceva pământ, dar care munceau din răsputeri să o scoată la capăt și să-și poată ține copiii la școli, ca să iasă din sărăcie. Nicolae rămăsese, ca și alți frați și surori, orfan de mamă. Îl marcase acea dureroasă absență. Tatăl se recăsătorise tocmai ca să aibă cine-i îngriji pe cei cinci copii fără de maică. Și, ca și cum această dramă n-ar fi fost destulă, peste copilul cel lovit de destin, peste Nicolae, s-a năpustit molima, epidemia de poliomielită. L-a marcat cu fierul roșu pentru toată viața, dar a scăpat cu zile. Plăpân­dul Nicolae, cum zice el într-o poezie, chintesență a unui traiect uman, „Punctul de sprijin”, ce a dat titlul unui volum al său de versuri, s-a dovedit a avea o mie de vieți. Rostirea poetică se adeverește prin exis­tența de zi cu zi a lui Nicolae și prin darurile pe care Dumnezeu i le-a dat, parcă mângâindu-l pentru împovărarea din copilărie. Minte ageră, sete de cunoaștere, har poetic. Cu acestea a pornit la drum. S-a adăugat lumina din suflet, împrăștiind tristeți și adunând sobor de prieteni și admiratori în juru-i, cei cuminecători ai faptelor sale creatoare. ­Nicolae fusese, de bună seamă, hărăzit cu vocația prieteniei și spiritul cel bun al colegiali­tății. Purtarea sa contrazicea cre­din­țele, cel mai adesea prejudecăți, despre cei cu părul roșu. Acest însemn capilar, dimpotrivă, a fost împodobitor și a conturat o efigie de mare și rară expresivitate. S-a întâmplat fericit ca și doamnele noastre, Rodica, Rodi, și Ecaterina, Tinel, amândouă profesoare de franceză, înrudite prin felul de a fi elegant, discret, generos, să se simtă ca două surori și să reprezinte, prin afinitățile lor, un liant adăugitor al prieteniei noastre, ce îmbrăcase repede caracteristicile unei calde legături familiale. Multe dintre momentele importante ale vieții cuplurilor noastre au fost trăite împreună, când într-un cămin, când în altul. La fel și vacanțele petrecute la mare, la Casa Scriitorilor, ori în popasurile la mănăstiri, mai ales la Văratec, găzduiți cu desăvârșită ospitalitate de admirabilul nostru amfitrion, maica Aglăida Poinaru. Ecaterina cu mine l-am botezat pe Dragoș, unicul fiu al Turturenilor, purtător al celui de al doilea prenume al meu. L-am și cununat în septembrie 2005 pe Dragoș cu Irina. Întâmplarea a făcut să se petreacă această nuntă la puțin timp după ce băiatul nostru, Dragoș Ion, a întemeiat familia alături de Cristina. Am fost unii lângă alții, sprijinindu-ne ca frații și la cumpene, încercări, inerente în viață. Astfel am ieșit cel mai adesea umăr la umăr la liman. Din păcate, am ră­mas la un moment dat singuri. Ro­dica a trecut la cele veșnice în 2003, Ecaterina mea în 20 septembrie 2020. Am suferit și unul, și altul pierderea dureroasă și ireparabilă a exemplarelor noastre soții.

Cuvântul pe care îl slujim a dat trăinicie zidirii prieteniei noastre. Nicolae a început să publice poezie încă din facultate în paginile „Vieții studențești”. Versurile lui au atras atenția lui Ștefan Augustin Doinaș cu remarci măgulitoare, cele ce dau aripi când vrei să zbori. Îi prevedea un viitor plin de făgăduințe, unul rostuit. Traseele noastre profesionale au avut puncte de contact, dar și de fugă. Ne-am angajat amândoi în toamna anului 1966 ca redactori la Radio Iași. Nicolae realiza emisiuni de cultură de substanță, pline de acuratețe, atrăgătoare și fără coloratură ideologică. Director al postului era atunci un fost muncitor la Nicolina, apoi activist, fără cine știe ce instrucție, dar deștept și cu fler la oameni, pre numele lui Grigore Colibaba. S-a înconjurat, profitând de deschiderea din acel moment a regimului, de absolvenți valoroși din învățământul superior ieșean, tineri cu diferite specialități, pasionați de jurnalism, pentru care Radio Iași a fost un cadru prielnic de începere a carierei. Unii s-au identificat toată viața cu instituția aceasta de prestigiu, pentru alții a fost doar o rampă de lansare spre alte orizonturi în care și-au fructificat pe deplin talentul scriitoricesc, didactic, muzical. Scriitorul Nicolae Turtureanu a început a se manifesta cu aplomb încă din anii de la Radio Iași și a înflorit apoi la revista „Cronica”, unde s-a transferat la invitația profesorului Liviu Leonte, redactorul-șef al revis­tei din 1971. La „Cronica” Nicolae Tur­tureanu s-a afirmat și ca un redutabil publicist, incisiv, polemist când era nevoie. Articlierul, semnatarul de tablete, eseuri, cronichete, s-a manifestat și mai în largul său, cu o paletă de expresie și mai bogată, după 1989 în paginile cotidienelor „Monitorul” și „Ziarul de Iași”. A re­în­viat cu unii dintre colegii săi de re­dacție de la săptămânalul „Cronica” revista aflată în moarte clinică. Sub direcția sa a apărut cu indiscutabilă reușită publicistică „Cronica veche”. N-a fost doar o reînnodare a firului rupt, ci un exercițiu de jurnalism cultural de înaltă ținută, în care directorul Nicolae Turtureanu a probat nu numai calități de cons­tructor revuistic, ci și de edecar al echipei, făcând cu o tenacitate de nebănuit munca grea presupusă de bucătăria unei publicații.

Dacă în ceea ce privește jurnalismul drumurile noastre s-au despăr­țit, în cele ale literaturii au mers îm­preună, cu confruntări de idei, sfaturi, lecturi reciproce, cu binevenite observații ante- și post-publicare, într-un deplin respect al onestității și spiritului critic, ce trebuie să guverneze raporturile dintre creatori. Nicolae Turtureanu și-a croit drumul său sub semnul acelei rostiri ce ar fi trebuit să fie titlul cărții sale de debut din 1971, „Îngădui-ți-mi să respir”, răpus de furcile caudine ale cenzurii. Luptând să respire, poetul ne-a demonstrat în chipul cel mai firesc, de fel ostentativ, că există doar pentru poezie și că înțelege să o slujească sacerdotal. Și-a făcut datoria, înmul­țind talantul primit, într-o lucrare în care poezia îl scrie pe poet, cum îmi mărturisea într-un in­terviu pe care i l-am luat pentru emisiunea mea de la TVR Iași, „Divanuri duminicale”: „În mod sigur însă noi suntem scriși de ceva care este dincolo de fiinţa şi puterile noastre. Suntem dăruiţi pentru ceva la care nu cred că avem vreo contribuţie deosebită. Adică suntem întruchi­pări ale unui dar ceresc şi încercăm cât de cât să mulţumim acestui har ce ne-a fericit. De asta am spus că noi de fapt suntem scrişi, nu scriem poezie, literatură şi aşa mai departe.”

Colegului de promoție la Filo, prietenului de o viață, Nicolae Turturea­nu, nu i s-a mai îngăduit să mai respire la primele ore ale unei dimineți de marți, zi a ceasurilor rele. A plecat lăsându-ne întru desfătare un dar de preț, miresmele poeziei sale, ale harului și deșteptă­ciunii. De scrie-va în ceruri, îl rog să nu ne uite și să ne trimită fapta sa poeticească ca să ne bucure ca întotdeauna.