„Nimeni din cei ce aleargă la tine nu iese ruşinat...“

În tradiţia ortodoxă, se obişnuieşte ca orice lucrare să se înceapă numai după ce ne închinăm cu semnul Sfintei Cruci şi spunem: "Doamne, ajută!" Acest obicei străbun ţine cont de faptul că nimic din faptele noastre - chiar şi dintre cele vădit bune, de exemplu milostenia sau ajutorarea aproapelui - nu se face fără a avea în minte pe Cel Care face roditoare faptele, anume Bunul Dumnezeu. Alte dăţi, plecând de acasă, mama şi tata ne petrec la drum, urându-ne din inimă: "să-ţi ajute Dumnezeu şi Maica Domnului!", iar spunând aceasta, ştiu ce spun. Nimeni nu cunoaşte mai bine decât părinţii cât de importantă este rugăciunea mijlocitoare a Maicii Domnului.

Paraclisul Maicii Domnului este una dintre numeroasele slujbe de rugăciune către Fecioara Maria, care se cântă sau se citeşte mai ales în momente de necaz şi în nevoi. Tocmai de aici şi numele ei, care înseamnă "mângâiere". Într-unul din imne citim: "Nimeni din cei ce aleargă la tine nu iese ruşinat, Născătoare de Dumnezeu Fecioară; ci cerând dar bun, primeşte dăruirea către cererea cea de folos".

Mijlocirea mângâietoare a Maicii Preacurate pentru noi este o realitate pe care monahii, preoţii, dar şi mirenii au simţit-o în rugăciunile lor şi este mărturia cea mai clară, pe de o parte a dragostei pe care ea o poartă creştinilor, adică tuturor celor care mărturisesc pe Fiul ei Cel preaiubit, iar pe de altă parte a dragostei Cuvântului lui Dumnezeu pentru ea, adică pentru cea din care a luat trup şi S-a făcut om ca să ne mântuiască. Maica Domnului este astfel un minunat exemplu al materializării iubirii dintre Dumnezeu şi oameni, o iubire care se întoarce de la un partener la celălalt, într-o eternă multiplicare fără epuizare.

În rugăciunile fierbinţi ale Maicii Preasfinte cerul se coboară pe pământ şi cele două dimensiuni - aparent de neunit - devin una, unitatea dumnezeiască fiind locul unde toate năzuinţele omeneşti îşi găsesc suprema împlinire. Totuşi, aceste rugăciuni ale noastre se materializează altfel decât şi-ar putea imagina o minte secularizată. Nu orice lucru cerut lui Dumnezeu, sau Maicii Domnului, sau sfinţilor se realizează automat ca în urma unui act de magie, demn de un spectacol de scamatorie. Şi pentru că nu se întâmplă mereu aşa cum vrem, mulţi ajungem la îndoiala folosului rugăciunii către persoane pe care - practic - nu le vedem, nu le auzim şi despre care ştim poate uneori mai mult din moştenirea tradiţiei decât din mărturii verificabile ştiinţific. Rugăciunea se împlineşte, însă altfel, iar aceasta, pentru că numai cerând dar bun vom primi după dorinţa noastră. Răspunsul rugăciunii, care este un dar dumnezeiesc, şi nu un merit pentru oarecare faptă personală, are drept scop folosirea, întărirea noastră, şi nu împlinirea capriciilor. Darul lui Dumnezeu are o direcţie - anume mântuirea, şi doar în acest fel primim dăruirea către cererea cea de folos.

Dragostea de maică este o dragoste duioasă, care trece chiar şi dincolo de greşelile, neajunsurile sau defectele copiilor ei. "Toate le nădăjduieşte, toate le rabdă...", aşa cum spunea Sfântul Apostol Pavel (1 Cor. 13, 7). Şi tocmai pentru că rugăciunile noastre sunt imperfecte, uneori egoiste, poate chiar dăunătoare nouă înşine, de aceea este nevoie de mijlocirea de maică a Fecioarei Maria către Fiul ei. Prin curăţia ei, ceea ce noi cerem strâmb, ea îndreptează şi ceea ce cerem după dreptate, ea caută să le împlinească, prin darul cel de sus.

Paraclisul, din care face parte imnul invocat mai sus, este rugăciunea pe care duhovnicii o recomandă poate cel mai des fiilor lor duhovniceşti, înainte de primirea Sfântului Trup şi Cinstitului Sânge al Domnului, în Taina Sfintei Împărtăşanii. Această Mare Taină a Bisericii ni se împărtăşeşte în mod deosebit după o perioadă de apropiere mai intensă a noastră de cele sfinte, iar o astfel de ocazie ne este oferită de Postul închinat Adormirii Maicii Domnului, un prilej de autoreflecţie, dar şi de bucurie. Creştinii nu se întristează atunci când comemorează trecerea la cele veşnice a Născătoarei de Dumnezeu, fiindcă totodată sărbătoresc bucuria de a avea o mijlocitoare fără-de-pereche înaintea lui Dumnezeu. O mijlocitoare care, ca mamă, a născut, dar a şi purtat de grijă Fiului ei, Cel Ce ne mântuieşte. Tocmai de aceea, într-o laudă de la finalul aceluiaşi Paraclis, cântăm: "Bucură-te, ceea ce ai crescut Strugurele cel de taină!"