Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale

Nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Lidia Popiţa Stoicescu - 26 Feb, 2021

A fi dascăl este şi a fost întotdea­una o misiune nobilă, implicând, prin asimilare liberă, atât sublimul, cât şi dificultăţile apostolatului. Orice disciplină cuprinsă în programul educaţional al şcolii presupune dăruire, pasiune, dorinţă de a trezi interesul tinerelor vlăstare pentru una sau alta dintre materii. Sunt însă câteva dintre ele care întrunesc (sau ar trebui s-o facă!) toate opţiunile, întrucât stau la temelia edificiului unei personalităţi umane în devenire.

Ne referim în speţă la disciplinele de cultură generală, cum sunt limba şi literatura, istoria, geografia, psihologia, chiar ştiinţele naturii, iar ca summum al acestora, credem, reprezentându-le în esenţa lor pe toate, ar putea fi considerată educaţia religioasă, întrucât aceasta se adresează deopotrivă inteligenţei şi simţirii, minţii şi sufletului. De aceea cred că predarea religiei în şcoală presupune, în cea mai concretă expresie, un apostolat în sensul de propovăduire a credinţei dreptmăritoare, a adevărului Evangheliei lui Hristos. Nu întâmplător am ales drept poartă de intrare în meditaţia la care aş dori să îndemn pe tinerii profesori de religie sfatul conţinut în Epistola Sfântului Apostol Pavel către tânărul lui discipol şi ucenic Timotei, trimis „în avangardă”, prin părţile Efesului, să înceapă singur a-L propovădui pe Hristos Cel înviat, aşteptând sosirea marelui său învăţător.

Această epistolă cuprinde principalele îndrumări fără de care nimeni nu ar putea zidi duhovniceşte în sufletul nimănui. Or, profesorul de religie are această misiune de a zidi în sufletele cele mai disponibile să primească sămânţa unor învăţături morale, spirituale, de credinţă, care sunt sufletele copiilor. Aparent, efortul nu este prea mare, întrucât, s-ar spune, terenul este curat, pământul „odihnit”, gata să primească şi să asigure germinaţia şi rodirea. Este adevărat. Dar se cuvine să subliniem un dat care constituie particularitatea esenţială, definitorie a subiecţilor - copii, adolescenţi, tineri: mai mult decât oricare categorie umană, sub raportul vârstei, copiii au nevoie de modele.

Se ridică aici câteva probleme: dacă primul mediu de influenţă, în procesul de formare morală, a caracterului, convingerilor şi contactelor din sfera realităţii, a religiosului, care este familia, nu dispune de informaţia necesară, de practica în domeniu, de contactele solide stabilite cu Biserica?; dacă, dimpo­trivă, acest mediu familial este poluat moral de factori nocivi oricărei formări armonioase a unui caracter, a unui copil, cum sunt alcoolismul, dezbinarea părinţilor, violenţa de limbaj (şi nu numai!)?; dacă dintr-o asemenea casă lipsesc icoana, candela şi rugăciunea, datoria de a prelua sufletul copilului, spre salvarea lui la timp de o dezvoltare deformată, îi revine şcolii, în general, şi profesorului de religie, în special. Iată câteva mărturii ale unor elevi din clasele mai mici, dar şi liceeni: „Părinţii mei nu au făcut religie şi nu mă pot educa în spirit creştin aşa cum îşi doresc. Astfel, ora de religie umple acest gol din educaţia şi din cultura mea, dar şi a părinţilor mei”. Concluzia dedusă: la rândul lor, copiii îşi vor educa părinţii din punct de vedere creştin, religios și îi vor aduce ei la biserică!

Îmi amintesc cazul unor copii, doi fraţi în clasele a V-a şi respectiv a VII-a, care, pătrunşi de cele învăţate la ora de religie cu privire la importanţa Tainei Cununiei, pentru ca familia să-L aibă alături mereu pe Hristos, şi ştiind că părinţii lor nu sunt cununaţi religios, i-au convins s-o facă. Episodul a fost impresionant, lacrimile pocăinţei cu ale bucuriei profunde s-au amestecat în potirul nunţii cu duioşia şi dragostea care au sudat puternic familia respectivă. Micii apostoli ai lui Hristos L-au invitat ei pe Hristos Domnul la o perpetuă nuntă din Cana Galileii, ai cărei miri erau chiar părinţii lor.

Alte opinii ale elevilor dezvăluie stări şi concluzii tot atât de surprinzătoare: „Ora de religie înseamnă cultură şi credinţă”; „Învăţ despre Dumnezeu şi aşa, la ora aceasta, mă cuminţesc”. Aşadar, nu poate fi vorba de nici un sentiment de respingere, ori plictiseală, ci dimpotrivă. Totul depinde, însă, în mod fundamental, de profesorul de religie. În sfârșit, un citat care dezvăluie efectul mai mult decât benefic al orei de religie asupra unei eleve: „Ora de religie m-a liniştit când aveam nevoie”. Și concluzia: „Este specială datorită profesoarei”. Se impune, însă, aici o selecţie, tot atât de riguroasă ca aceea privind viitorii preoţi. Trăirea, sufletul nu se pot rutina. Cu atât mai impropriu este a vorbi de rutină în legătură cu credinţa.

Mă voi adresa acum direct, cu toată dragostea şi căldura, tinerelor profesoare de religie, mai exact, unei categorii concrete. Ai terminat Facultatea de Teologie-Litere, ţi-ai dat licenţa şi ai deja o repartiţie, să spunem la clasele IV-VIII. Prima zi de școală. Îţi iei catalogul şi părăseşti cancelaria. Inima îţi bate cu emoţie. Intri în sala de clasă. Clasa a IV-a. Copii de 9-10 ani. Se ridică toţi în picioare, dar vacarmul dinainte se stinge greu. Te opreşti în faţa primelor bănci. Te simţi privită, analizată cu interes şi curiozitate. Oare numai atât? Ceva te stânjeneşte, ceva din propria ţinută: tragi insistent de fusta foarte scurtă, deşi ştii că e zadarnic. Atâta e! Îţi aduni decolteul prea adânc. Tot zadarnic! Aşa e croită bluza! Te miri de privirile aţintite pe chipul tău. Deodată, îţi aminteşti ce mult ai întârziat la oglindă să-ţi machiezi ochii - te-ai hotărât greu dacă să aplici pe pleoape şi pe arcade fard verde, albastru sau mov? Dar rujul?! Te-ai decis în cele din urmă pentru vişină putredă... Părul, cu şuviţe vopsite în degrade până la blond platinat, l-ai ancorat în creştet cu un inel colorat şi i-ai dat drumul pe spate, într-o „coadă de cal” veşnic în pendulare. Trebuie să începi ora. Şi trebuie să începi cu „Tatăl nostru”. Te întorci spre Răsărit - e bine dacă acesta e marcat de o icoană pe perete, dar, din păcate, nu întotdeauna se întâmplă aşa! - şi ceri copiilor să se roage cu tine. Ei o fac, dar ochii te urmăresc pe tine şi nu privesc la icoană. Gândeşte-te în acel moment că vei fi „model” pentru ei! Şi că va trebui să le vorbeşti un an (şcolar) despre Dumnezeu, despre Iisus Hristos, despre Jertfa pe Cruce, despre Maica Domnului, să-i înveţi rugăciuni, să le citeşti istorioare şi pilde morale cu vieţi de sfinţi şi de sfinte care şi-au închinat viaţa Domnului, renunţând la podoabe, purtându-se cu bună-cuviinţă, cu frică de Dumnezeu şi cu smerenie. Şi pune-ţi mereu şi mereu aceeaşi întrebare: „Mă vor crede oare?”

La clasele mai mari, de liceu, lucrurile sunt şi mai complicate! Aici, pentru fete, vei fi un ideal de aspect exterior, de îmbrăcăminte şi machiaj (dacă nu cumva ele te depăşesc!), iar pentru băieţi, aflaţi la o vârstă critică, un prilej de sminteală, de tulburare, de nelinişte. Poate chiar o provocare?! Recalcitranţi, provocând cu întrebări de baraj, îţi vor zădărnici efortul de a-ţi desfăşura ora în linişte şi cu eficienţă. Aşadar, se cere să renunţi la ceea ce eşti pe stradă, în grupul de prieteni, chiar în familie, dacă aceasta nu-ţi poate dirija în nici un fel comportamentul, principiile ei fiind „depăşite”, şi să devii „apostol” al credinţei noastre, în care acest popor s-a născut, a trăit şi a rezistat prin vreme şi vremuri. Trebuie doar să înţelegi şi să vrei să fii ceea ce trebuie într-o asemenea postură.

Eşti tânără şi e bine că eşti. Eşti frumoasă? Dă slavă lui Dumnezeu Care te-a creat! Fii, deci, cea adevărată, fără adaosuri artificiale. Căci ele nu-L vor corecta pe Creatorul tău! Gândeşte-te la o floare, o smerită brânduşă de pădure, liliachie, plăpândă. Încearcă să-i „pictezi” petalele cu acuarelă în mai multe culori, la întâmplare sau după o „viziune plastică” originală. Cum va arăta? Jalnic! Şi se va ofili foarte repede. Gândeşte-te că mai ai mulţi ani înainte în care să le vorbeşti elevilor tăi despre Dumnezeu, Care a făcut pe om „după chipul Lui”. Semeni, oare, cu El, atunci când „colaborezi” atât de barbar să-L „corectezi”?

Aşadar, iubită şi frumoasă tânără profesoară de religie, iartă-mă pentru aceste sfaturi care, poate, vor stârni reacţii contrare celor aşteptate, chiar te vor supăra, dar reciteşte îndemnul Sfântului Apostol Pavel către ucenicul său Timotei şi reflectează mai în adâncime la spusele sale: „Nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale, ci fă-te pildă credincioşilor (în cazul tău, copiilor) cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa și curăţia. Ia aminte la tine însuţi şi la învăţătură; stăruie în aceasta, căci făcând aşa, şi pe tine te vei mântui şi pe cei care te ascultă” (Timotei 4, 12; 16).

Citeşte mai multe despre:   ora de religie