Ninge degeaba

N-am văzut niciodată marea în iarnă. În fiecare decembrie mi-e atât de dor să o văd, dar şi atât de teamă să iau un tren până la faţa locului - nu aş suporta vreo dezamăgire -, încât zăbovesc deseori minute întregi în fantasme şi reverii, şi neapărat o asociez cu o lumină obosită, rece şi aspră, cu noaptea chiar, cu frigul şi cu singurătatea. Adică taman pe dos decât în tablourile vacanţelor de vară. Fără poveşti la gura sobei, fără vin fiert cu scorţişoară, fără mănuşi îmblănite, căciulă îndesată pe urechi sau ciorapi de lână, accesorii pe care nu le-aş uita în nici o altă acuarelă imaginară de sezon. Le iau locul plaje albe şi mute, stânci înţepenite de ger, faruri abia pâlpâind, taverne goale răsunând a pustiu... şi cupluri răzleţe, alunecând mai degrabă prin aer, nelăsând nici o urmă, plutind parcă pe deasupra lucrurilor şi neştiind cum anume au ajuns în peisaj.

Astăzi m-am gândit că un exerciţiu de retragere a proiecţiilor nu poate fi decât bine-venit şi, după câteva minute de lene şi ezitări, m-am hotărât să ies la zăpadă şi să descopăr ce anume din sufletul meu pun în imaginile mării cu plaja albă. Câte o repriză de asociere liberă nu face nici un rău gândurilor, mai ales dacă poţi să te aşezi cuminte pe margine, în starea de Martor, mi-am zis...

Şi nu am greşit. Am înţeles că, aşa cum în adolescenţă îmi plăcea să ţes poveşti cu prietenii pornind de la aceeaşi imagine a mării - dar în miez de vară -, fiindcă de fapt vorbeam despre felul cum ne înţelegeam noi lumea şi viaţa, dintr-un amalgam de senzaţii, gânduri, impresii, amintiri, la fel şi acum, când îmi închipui spuma de val nemainăscând nici o zeiţă, ci îngheţând în nemişcare, tot despre viaţă îmi vorbesc, mie însămi. Despre cealaltă faţă a vieţii.

E totuşi o desfătare să-ţi dai seama că totul îţi vorbeşte despre tine când ai ochi să vezi, chiar dacă eşti nevoit pentru asta să-ţi mai scoţi lentilele roz. E totuşi o mângâiere să realizezi că până la urmă tonurile închise şi deschise, nuanţele de tot felul, şi nu doar culorile pastelate până la stridenţă, sunt mai mult decât "suferinţe ale luminii", sunt de fapt compoziţii şi recompoziţii proprii, trăiri sufleteşti prin care ai de trecut, pe care le ai de asumat, ca totul să se întregească cumva într-o stare de spirit.

Iar ninsoarea de azi, cu puţina zăpadă aşezându-se timid pe trotuare peste un strat negru de polei, e chiar un dar - îi răspundem fiecare cum ne pricepem mai bine...

Oare cum priveşte un copil prima zăpadă din viaţa lui? Şi de ce ne depărtăm de starea de Graţie ce-i dă copilului posibilitatea să o privească aşa?

Sentimentul naturii nu e total diferit de receptarea unei opere de artă, cred. Spectacolul naiv al fulgilor găseşte răsunet în nevoia firească, dar înaltă, de a fi în prezenţa Frumosului în chiar actul zămislirii lui, act gratuit, totalmente gratuit.

Că un copil ia act de această Prezenţă prin toţi porii fiinţei sale şi reacţionează spontan e pentru noi, cei mari, doar o constatare. Că pentru noi ninge degeaba... cred că e un adevăr. Avem nevoie de troiene peste troiene, de alb peste alb, de ninsori peste ninsori, ca să mai simţim ceva.