Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Nişte copii
Zilele trecute, cu totul întâmplător, răscolind prin casă după nişte acte, am descoperit, dosit într-un colţ de sertar, un ziar îngălbenit. L-am despăturit, văzând cu emoţie că era vorba de un exemplar din celebrul program tv din anii â80. Nu mi-a luat mult timp să parcurg cu privirea cele câteva pagini care rezistaseră trecerii vremii. Evident, am regăsit celebrele emisiuni propagandistice, tele-jurnalele, marşurile patriotice etc. Însă, plasate undeva stingher în pagină, trei cuvinte au fost de ajuns să-mi înşire o întreagă salbă de amintiri: Gala desenului animat. Şi astfel, întreaga copilărie de dinainte de â89 mi s-a bulucit în minte, cu tot felul de lucruri, oameni, fapte, întâmplări. Ca de pildă, maşinăria aia de la sifonărie, care duduia misterios şi ameninţător, dându-mi mereu senzaţia că va exploda chiar când îmi venea rândul. Apoi, m-am gândit la cărţile din colecţia Jules Verne, cu coperta albă cartonată şi numerotată. Ţin minte că am reuşit să strâng vreo 25 de volume. Era mândria micii mele biblioteci. Apoi, celebrele almanahuri „Scânteia“, „Lumea“, „Flacăra“, „Perpetuum comic“, „Magazin“, multe cumpărate cu „pile“ de la chioşcul de ziare. Cât despre jocuri, bineînţeles că preferatul meu era celebrul „Fotbal“ cu jetoane, pe un „teren“ din carton verde. Mai erau şi maşinile teleghidate, extrem de greu de găsit. Dar cel mai grozav cadou primit de mine a fost un joc optic din RDG (costa vreo 80 de lei prin â85), în care exista un fel de ochelari prin care vedeai doi şoareci tridimensionali. Aşa, şi să nu uit aparatul de proiectat diafilme cu poveşti, un epidiascop polonez. Apoi, nelipsiţii biscuiţi „Eugenia“, un „brand“ care a început să se confunde cu produsul în sine, la fel ca Adidas sau Xerox. Mi-am amintit de sticlele cu gât gros şi capac din staniol înşiruite la coadă de cu seară, pentru a putea prinde doi litri de lapte la prima oră a dimineţii. Sau de un soi de covrigei îndesaţi în mici pungi de plastic pe care scria „Liliput“. La şcoală nu avea nimeni telefoane mobile, nu ne putea găsi nimeni, ne întorceam acasă la 12, dormind liniştiţi până veneau părinţii de la serviciu. Nu circulam în maşini cu centură de siguranţă sau airbaguri, iar dacă ne loveam la joacă de vreun scrânciob, nimeni nu reclama incidentul la poliţie. Rămâneam în faţa blocului până la căderea nopţii, într-o vreme în care nu apăruseră în limbajul comun denumiri ca pedofil, homosexual, travestit etc. La joacă, chiar dacă cineva dintre noi pierdea, nu trebuia să meargă la psiholog. Nimeni nu avea probleme existenţiale, complexe de inferioritate sau „lipsă de discernământ“. Ne bucuram de fiecare film văzut la cinema, nu ne era frică să mergem seara pe stradă, vorbeam tare, fără să ne trezim legitimaţi de vreo patrulă de miliţie. Nu aveam computere, chat, messenger, televiziune digitală, dvd-uri, dar aveam o grămadă de prieteni. Pe vremea aceea, subiectele la bacalaureat sau examenele de liceu nu erau transmise pe internet şi nu provocau scandal ca acum. Pur şi simplu, totul depindea numai şi numai de priceperea noastră. Nu ştiam de „ierburi“, cluburi, bungee-jumping, sporturi extreme, dar iubeam bicicletele Pegas şi fotbalul în curtea şcolii. Nu îl cunoşteam pe Harry Potter, dar visam peripeţiile „Cireşarilor“. În ochii copiilor de acum, poate că eram plictisitori. Dar eram fericiţi!