Noblețe, artă și teologie în colinda românească

Obiceiul de a colinda sau cel puțin de a cânta colinde dedicate Nașterii Domnului este prezent în întreaga lumea creștină. Cu toate acestea, un repertoriu atât de variat și de bogat în semnificații, așa cum există în spațiul românesc, nu se poate întâlni în alte regiuni, nici chiar în tradiționalele țări balcanice. Practica colindatului arată că în spațiul românesc colinda reprezintă un fenomen complex și unic, dar cu adevărat impresionant este aceea că încă noi avem privilegiul de a fi martorii unui fapt viu, întrucât colinde încă se nasc, colinde încă se compun.

Colinda este o creație cu anumite caracteristici, pe care se cuvine să le observăm, chiar și succint, pentru a ne apropia și a înțelege mai bine mesajul ei. Remarcăm mai întâi o notă cu totul aparte de noblețe în tot ceea ce presupune actul colindatului. De la alcătuirea cetei de colindători din copii sau tineri, - iar în unele regiuni chiar și din cei mai în vârstă - totdeauna formând un grup cu un conducător care dă tonul și cu ceilalți cetași urmând „corifeului”, atât în mișcări, cât și în cântare. Și toate exprimate într-o rânduială simplă, firească, dar distinctă. Desigur că, în zonele tradiționale, costumele populare pe care le îmbracă colindătorii adaugă încă o notă specifică de sărbătoare, de bucurie. Dar nu numai colindătorii, ci și gazda care-i primește este așezată într-o lumină aparte, pentru că majoritatea colindelor încep printr-o adresare către gazdă, care sună: „Bună seara, bună seara, gazdă aleasă!”. Prin urmare, atât colindătorii, cât și gazda nu mai sunt niște simpli anonimi ai comu­ni­tății, ci niște „aleși”, niște „nobili”, în ade­văratul sens al cuvântului!

După cum știm cu toții, colinda are o origine anonimă, populară, deși e adevărat că unele colinde mai noi au autori cunoscuți printre scriitorii de ieri și de astăzi, însă și aceștia păstrează structura simplă și rima tradițională. Cu toate acestea, colindele de Crăciun se disting printr-o artă deosebită, tocmai prin metrica lor simplă și prin emoția pe care o trezesc în sufletul ascultătorilor: „Nu mai plânge Maica Mea/ Scutecele noi ți-om da/ Preacurata,/ Pruncul Sfânt de-i înfășa/“. Dar mai ales prin capacitatea de a-i ridica pe participanții la colindat peste timpul istoric și de-ai face martori oculari ai evenimentului Întrupării Cuvântului: „Noi la Viflaim am fost/ Unde S-a născut Hristos/“. Alteori colindătorii sunt mărturisitorii unei experiențe mai presus de existența cotidiană, anume cea a Raiului: „Raiule, grădină dulce/ Raiule, hodină dulce/ Domnului Domn din cer/ De aci eu cum m-oi duce?/“. Pentru că Raiul a cărui ușă a fost închisă în urma păcatului strămoșesc se redeschide astăzi prin Nașterea lui Hristos, spune un colind: „Raiul cel închis/ Azi iar s-a deschis/“.

După toate aparențele, ceata de colindători este cea care aduce anual în actualitate și împlinește, într-un anume fel, ultima poruncă a Mântuitorului: „Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile” (Matei 28, 19), că Mesia a venit: „Că astăzi Curata/ Preanevinovata/ Fecioara Maria/ Naște pe Mesia/“.

Etimologic, teologia înseamnă vorbirea despre Dumnezeu și slăvirea Lui, dar mai înseamnă și rugăciune, după cum zice Evagrie Ponticul: „Cel ce se roagă este teolog”. Iar în colindă putem observa cum se întâlnesc subtil aceste elemente ale teologiei. Pildă ne este și în rugăciune Maica Domnului: „Ceasul nașterii venind/ Nașterea se-apropia/ Și Maria se ruga/“. Însă la rugăciune participă întregul neam omenesc, prin conducătorii lui sfinți: „Însă Ștefan domn cel sfânt,/ De la rugă auzind,/ Pe boierii ce vorbeau,/ Și pe Domnul proslăveau/“. În încheiere, observăm în cuprinsul colindei inclusiv prezența unor simboluri liturgice, care trimit la împărtășirea euharistică: „Sus în slava Ceriului/ Mândră masă mi-e întinsă/ Și de sfinți masa-i cuprinsă/ Dar la masă cine-mi șade?/ Șade Bunul Dumnezeu,/ Cu toții sfinții di’mpreună“.