Noi și Bizanțul: cine e în câștig?

Mi-am permis să fac un mic test pe rețelele sociale, scriind astfel: „După doi ani de studiu asupra istoriei Bizanțului în Facultatea de Teologie, studiu bazat pe cursurile în sine, pe lucrarea «clasică» a lui A.A. Vasiliev (un cărțoi de 800 de pagini) plus alte volume în domeniu, pot spune că nu am întâlnit decât o singură dată vorbindu-se despre români. Mai precis, în contextul bătăliei de la Nikopole, pierdută de cruciați... Atât.

În rest, afli despre mongoli și ruși, turci și persani, egipteni și normanzi, sicilieni și catalani, armeni și germanici, genovezi și arabi, sârbi și bulgari - pe scurt, toată geografia a trei continente este prezentă în istoria unui imperiu «balama», care a cuprins neamuri și civilizații, a fost cutreierat pe hoarde și armate, vizitat de flote și caravane, hăcuit și cucerit în final de turci”.

Mirarea mea (onestă) creștea în absența informațiilor despre un popor nord-dunărean cu care Bizanțul s-a învecinat, pe care l-a circumscris eclezial în Ortodoxia imperială, cu care a avut schimburi multiple, de toate felurile. Iar pentru noi Bizanțul (încă) reprezintă matricea civilizațio­nală, referința și garantul unității panortodoxe prin Patriarhia Ecumenică, dar și un etos sufletesc anume, un model de frumusețe spiritualizată, de scrutare și contemplare a Cerului. Însă, mai nimic prin cărți și manuale despre puternicele legături dintre cele două entități - ca și cum am fi vorbit despre istoria îndepărtatei Chine, a Argentinei sau a Thailandei... Constantinopolul a fost și este „colea”, la câteva ore distanță cu mașina în prezent sau, în trecut, la câteva săptămâni depărtare pe uscat, iar pe mare la doar 3 zile de navigație. Mai mult, în istoria recentă am avut nenumărate dovezi ale legăturilor strânse și ale unei colaborări bisericești folositoare, atunci de ce nu avem și cronici pe măsură ale trecutului ceva mai îndepărtat?

Răspunsul la întrebare îl las pe seama specialiștilor (care sigur au explicația  formulată, cu acte și documente de a căror existență nu am cunoștință), însă eu pot doar propune ca la sfârșitul anului doi de la Facultatea de Teologie Ortodoxă, la cursul de Istorie a Bizanțului, stu­denții să aibă parte de o prelegere explicită privind prezența vlahilor în cronicile bizantine, a legăturilor între cele două entități medievale, a schimburilor între noi și imperiul romeilor. Asta ar clarifica insistența/obstinația privirii la rădăcinile comune, asta ar explica parte a istoriei noastre moderne, a felului de a fi, a moravurilor actuale, a slăbiciunilor și virtuților noastre. Singurul loc unde Bizanțul și civilizația lui creștină glorioasă supraviețuiesc in integrum este în mănăstiri. Acolo, între zidurile groase ale lavrelor, timpul curge într-o matcă istorică în prelungirea celei bizantine prin modul de viață de inspirație athonită, prin voievozii creștini din fresce, prin inscripții și pietre tombale, prin heraldică, prin caracterele limbii grecești, prin cântarea psaltică, prin duhul isihast prezent în nenumărate locuri din chinoviile românești. Și, mai ales, prin dragostea și admirația cu care viețuitorii acestor mănăstiri vorbesc despre marea civilizație a Bizanțului, cea care îi uluiește și ademenește până în prezent.

În încheiere, constat cu amărăciune că discuțiile de pe rețelele de socializare degenerează rapid în invectivă, țâfnă și intoleranță. Mai mult, observi cu oarecare îngrijorare cât suntem de tributari istoriografiei comuniste, protocronismului său apăsat, ideologizării ei agresive. O singură întrebare să lansezi în spațiul public referitoare la anumite aspecte neclare, controversate chiar, ale istoriei și ale unei nevrednicii punctuale (cine are numai momente glorioase ale istoriei sale?!), și ești taxat pe loc dușman al poporului. Cu asemenea atitudine nu cred că putem depăși complexele istoriei, ci, cel mult, să ni le accentuăm. Spe­ranța mea vine tot de la Biserică - singura instituție teafără a momentului, care dovedește realism și bună cuviință, decență a exprimării și a interpretării faptelor așa cum s-au derulat ele. Căci Biserica a fost tocmai puntea între Bizanț și Țările Române, ea a fost cea care a dăruit cel mai mult (până la vlăguirea resurselor proprii), dar și cea care a primit de la greci tezaurul inestimabil și peren, ceresc al Ortodoxiei - împlinit acum la scară istorică mare: a doua Biserică dreptmăritoare a lumii își confirmă din plin rolul și locul. Și care tezaur nimeni nu-l poate seca, jefui, epuiza. „Schimbul” mi se pare a ne indica pe noi cei câștigători, nu credeți asta?